Cristina Corciovescu
E greu de cuprins în câteva rânduri trăsăturile definitorii ale operei lui Alexandru Tatos, o operă nu foarte mare, dar foarte coerentă, o operă simplă din punct narativ, dar bogată în tipologii umane, o operă care îşi propune să citească (chiar şi printre rânduri) realitatea aşa cum era ea într-o epocă în care adevărul, cinstea şi curajul erau izgonite atât din viaţă cât şi din artă.
Deşi nu a realizat decât un singur film de autor – Secvenţe (nu pentru că nu a avut scenarii, ci pentru că scenariile sale nu erau acceptate), deşi a lucrat după textele altora, fie ele ecranizări sau originale, regizorul şi le-a apropriat şi până la urmă, le-a exploatat în beneficiul ideilor şi preocupărilor sale. Astfel a luat fiinţă o lume cinematografică personală şi originală in care constantele tematice şi stilistice se regăsesc de la un film la altul, indiferent de gen, de epocă/locul în care se plasează acţiunea şi de existenţa/inexistenţa unei opere literare la baza scenariului.
Parada personajelor sale este deschisă de regizorul însuşi (protagonist în Secvenţe) cu silueta lui firavă, cu mersul usor în derivă, cu zâmbetul abia mijit, cu privirea în care candoarea, curiozitatea, uimirea, neîncrederea, temerea, melanconia, formează un amestec unic. În el şi prin el se atinge perfecta simbioză dintre realitate şi ficţiune. Urmează acele femei cu chipuri de copil şi suflet de bărbat (de la Anastasia din Duios… la Amalia din Fructe de pădure) care au curajul actelor totale şi îşi asumă viaţa pe cont propriu. Urmează acei barbaţi care şi-au păstrat cinstea şi o anume puritate sufletească chiar dacă viaţa i-a târât în vecinătatea abjecţiei (de la Mitică Irod din Mere roşii la Grigore din Fructe de pădure). Urmează acei oameni slabi, care îşi ascund carenţele de caracter sub veşmântul durităţii (de la Costaiche din Duios Anastasia trecea la Radu Comşa din Întunecare). În sfârşit urmează şirul lung, dar atât de colorat, al personajelor secundare şi episodice pe care regizorul vrea să le deseneze ca nimeni altul creând senzaţia unei vieţi autentice care vine din afara ecranului şi se prelungeste dincolo de limitele lui.
Sub bagheta magică a lui Alexandru Tatos această sarabandă se animă, dând la rândul ei viaţă diverselor motive care formează canavaua tematică a operei regizorului. Solitudinea şi imposibilitatea cuplului. De la Mere roşii la Întunecare omul pare sortit să viseze singur, să sufere singur, să lupte singur, să treacă singur prin viaţă chiar dacă în jurul lui se perindă o sumă de alte singurătăţi cu care trăieste pentru o clipă iluzia comunicării. De regulă, personajele filmelor lui Tatos trec unele pe langă altele, deşi fac eforturi să se întâlnească. Ele iubesc fără a fi iubite (Mitică Irod, Amalia în relaţia cu Simion, femeile din Întunecare îndrăgostite de Radu Comsa) sau sunt iubite fără să iubească (Amalia în relaţia cu Grigore). Compromisul are consecinţe mortale atât în varianta refuzului cât şi în cea a acceptării: omorârea Anastasiei, sinuciderea lui Radu Comşa, nunta Amaliei resimţită tot ca o moarte (a dragostei, a purităţii, a iluziilor etc.) Monotonia existenţei în suita inexorabilă naştere-nuntă-moarte , o monotonie subliniată prin numărul relativ mic de personaje din fiecare film şi prin acţiunea ce se desfasoară într-o comunitate restrânsă, aproape inchisă (un spital, un sat, o echipă de filmare, etc) în care toţi se cunosc între ei. Din când în când regizorul simte nevoia să dea iluzia unei variaţii, să spargă aceasta enclavă printr-un eveniment ieşit din comun (un carnaval, un bâlci etc). Astfel sobrietăţii definitorii pentru filmele lui Tatos i se contrapun adevărate explozii de zgomot şi culoare care se pot extinde până la dimensiunile unei intregi pelicule. Mă gândesc la Secretul armei…secrete, care ar putea fi definit drept o tentaţie a ludicului. Şi totuşi la o privire mai atentă, se poate vedea că acest film a apărut din nevoia restabilirii unui echilibru rupt cu câtiva ani înainte printr-o altă peliculă (Întunecare).
Iată deci că, până la urmă, acest regizor care, atât în viaţă cât şi în creaţie, a dat dovadă de o remarcabilă sobrietate, de un deosebit simţ al măsurii, de o vocaţie spre un echilibru şi o simetrie aproape clasice, nu se poate sustrage firii sale nici măcar atunci când vrea să încerce alte modalităţi de expresie decât cele experimentate până atunci. Pesemne că tot el avea dreptate: o operă este întotdeauna oglinda artistului care a zămislit-o.