Stere Gulea

Alexandru Tatos a făcut parte din acea categorie, destul de restrânsă la noi, a spiritelor care încearcă să sustragă, pe cât posibil, viața de sub zodia întâmplării. Categorie conştientă de limitele în timp, dar şi în înzestrări ale ființei umane şi care încearcă să pună în valoare la maximum tot ceea ce este pozitiv în om sau să valorizeze prin influențare sau atingere viața din jur. Fără să fi fost un ambițios pe plan social, fiind, mai degrabă, un spirit nepractic, Alexandru Tatos apare ca un om extrem de tenace în a-şi clădi o operă, pe cât posibil unitară. Aşa cum reiese din paginile jurnalului, singura lui preocupare cu adevărat majoră a fost legată decultură, de artă. Ciudat este că, deşi a fost o fire predispusă la hiperanaliză, nu a fost o fire complicată, contradictorie, ci un om conştient de consecinţele incalculabile pe care le poate avea pentru cei din jur fiecare gest sau inițiativă a individului. Poate că Alexandru Tatos nu a avut acea caracteristică obligatorie, dar negativă a marilor talente, care subordonează universul în funcție de compatibilitatea cu datele persoanei lor. Personalitatea lui Alexandru Tatos pare să se fi definit dintr-o perpetuă autoanaliză, analiză şi delimitare față de tot ce nu ținea de sine, o personalitate constituită, paradoxal, pe defensivă, şi nu cum se întâmplă, de obicei, pe agresivitate egoist ofensivă. Fără să fie un mare generos – cred că se temea de teribila lui fragilitate fizică, ştia el ce ştia – a fost un spirit eminamente creştin, nerâvnind niciodată la ceva ce aparținea sau era hărăzit altcuiva; dimpotrivă, a preferat să lase. Se poate câştiga şi din renunțări, ba chiar se pare că aici este adevăratul câştig. Alexandru Tatos a ştiut sau a intuit asta. N-a fost un ascet, dar nici n-a deposedat. Modest, dar conştient de „modestia” lui, căci, în fond, a fost una dintre structurile extrem de lucide într-o lume care, pe zi ce trecea, devenea tot mai dezorientată, „trăind” numai prin instinct.

Jurnalul lui Alexandru Tatos nu are un caracter spectaculos – aspect, de altfel, incompatibil cu structura lui, dar are acea spectaculozitate ascunsă şi care decurge din rigoare şi consecvență. Fără pretenția orgolioasă de a lăsa mărturie despre o epocă, notațiile lui au capacitatea de iradiere, trezind în lector fluxul reconstituirilor. S-ar putea ca în ființa noastră intimă să întâlnim o rezistenţă la reînvierea atâtor momente de coşmar ale „epocii de aur”, dar asta ţine de egoismul fiinţei umane, care preferă să uite decât să analizeze. Din această perspectivă, a analizei, jurnalul lui Alexandru Tatos este, realmente, un document extrem de preţios. În afară de meritul de a fi primul, acest document mai are unul: cuprinderea întregii vieţi de inimaginabil coşmar, pe care a trăit-o fiecare dintre noi. Mai risc să afirm că cineva care habar nu are de hăţişurile în care se desfăşura profesiunea de regizor de film în România comunistă, citind acest jurnal, va fi şocat. Va fi tentat, poate, să bănuiască exagerări sau deformări. Ca om care a „beneficiat” din plin de aceste „condiţii” pot să depun mărturie că Alexandru Tatos n-a făcut altceva decât să observe, să judece şi să noteze. Este o imagine cât se poate de obiectivă a unei „ficţiuni” monstruoase: societatea socialistă în latura ei care s-a numit cinematografia română. Se va pune, presupun, întrebarea: dacă a fost aşa de monstruos, cum de s-au putut face, totuşi, câteva filme româneşti bune? S-a putut datorită unor oameni care, spre „nefericirea” lor, se născuseră artişti – printre ei, şi Alexandru Tatos – şi care, cu preţul unui consum nervos şi fizic epuizant, au reuşit „să salveze” demnitatea, acestei profesii.

Când descoperi, citind acest jurnal, câte strategii trebuia să inventeze un regizor ca să poată reuşi, după luni şi ani de asalturi, să-şi vadă un proiect – de care, de cele mai multe ori, era conştient că şi l-a adaptat la grilele cenzurii ideologiei comuniste – materializându-se, te întrebi: oare a meritat? Nu ştiu dacă a meritat, dar ştiu că fără asta n-ar fi fost decât deplină minciună. Ştim că filmele noastre nu spun adevărul despre ceea ce am trăit, dar cred că este important că suntem conştienţi de „vinovăţia” noastră. Plecând de aici, dacă vrem să clădim cu adevărat, putem pune acea temelie la care Alexandru Tatos a aşezat o piatră foarte preţioasă cu filmele lui şi, deopotrivă, cu aceste însemnări.

(Prefață la volumul ”Pagini de jurnal”)