George Banu

Am primit din ţară pentru acest text despre Sandu Tatos cronici scrise de mult. Le-am citit cu emoţie  şi m-am întristat: erau concrete şi dense, mărturiseau o implicare poetică în teatru, o relaţie vitală cu scena: nu m-am recunoscut, acum când totul parcă s-a lichefiat, când cuvintele şi-au pierdut ponderea şi emoţiile s-au devitalizat. Cum să mă regăsesc? Imposibil. Am conclus că efectele degradării trebuie asumate cu luciditate. Ceea ce mă consolează în schimb e persistenţa amintirilor şi a prietenilor care îmi reapar intacţi, neafectaţi de timp, în ei, în schimb, mă recunosc. Timpul s-a oprit şi nu i-a degradat, memoria mă salvează.  M-am uitat pe mine, dar nu şi pe cei apropiaţi, vii sau morţi. Ne însoţim! Câtă disociere schizofrenică! Ce explicaţie să-i dau? Poate ea provine din faptul că niciodată nu m-am iubit, prietenii însă da. Eu am dispărut, ei nu! Cum altfel l-aş putea evoca pe Sandu Tatos acum, mai mult de patruzeci de ani după ultima noastră întâlnire? Descopăr că totul s-a conservat precis, afectuos şi exact. Şi camera, şi vorbele…”proustianism” nu al locurilor, ci al oamenilor dragi.

De unde-mi provenea intimitatea cu Sandu din a cărui viaţă nu cunosc decât o jumătate, căci dacă am fost un familiar al spectacolelor sale, filmele nu i le ştiu. Ce ne lega? Pentru mine,  doar pentru mine pot răspunde…Mă atrăgea nonşalanţa unei relaţii destinse cu viaţa pe vremuri crispate când o asemenea atitudine era rară. Frecventându-l pe Sandu mă odihneam de tensiunea celor din jur. Era binevenit calmul acestui prieten care mă fermeca pentru că el adopta o distanţă ironică, ceea ce ne permitea să cultivăm – şi poate doar cu un alt prieten dispărut, Petre Rado – dezinvoltura unei neimplicări imediate. Noi nu eram nişte rezistenţi ai spiritului, ci doar nişte marginali ludici! Practica jocului ne odihnea. Şi Sandu dispunea de un talent particular pentru acest exerciţiu liberator : graţie lui, nu m-am consolat prin energia râsului, ci prin pudoarea surâsului.

Sandu nu se grăbea, şi, niciodată precipitat, se lăsa condus de un ritm calm, fără aritmii nervoase, dar nici pauze leneşe. El ştia să lase timpul să se scurgă şi de aceea am petrecut ore întregi în discuţii a căror derulare însăşi era sursă de odihnă, de afecţiune şi plăcere. Vocea, timbrul, cuvintele – totul părea la el indiferent exteriorului şi comenzilor sale. Ne retrăgeam la adăpostul vorbelor.

Pe Sandu îl invidiam pentru că, aparent în ciuda lui, era un seducător absolut, ca un personaj cehovian, ca Platonov. Multe dintre partenerele sale pe care le visam l-au  preferat pe el şi, îndelung, acest succes m-a lăsat perplex. Şi acum îmi amintesc o lungă conversaţie la Sibiu, într-o cameră de la Impăratul Romanilor, la capătul căreia eu am sfârşit singur, iar el a plecat însoţit. Practicile don juane îi erau străine, strategiile erotice de asemenea. Sandu, în aparenţă, nu-şi exprima explicit nici o dorinţă, ramânea destins şi distant, parcă dezarmat. Reuşita, m-am întrebat, nu-i provenea oare, ca şi lui Platonov, tocmai din această indiferenţă ce suscita apetitul tinerelor candidate ce resimţeau dorinţa de a-l “salva” ? Cum să nu te consacri, îşi spuneau ele, acestui om inteligent aparent detaşat de constrângerile vieţii şi ale sexului? O femeie se simte  necesară când  bărbatul nu se afirmă ca om de putere, ci, dimpotrivă, disponibil, capabil să absoarbă, ca o sugativă simbolică, pasiunile ei exacerbate. Pe Sandu şi reuşitele sale erotice l-am înţeles din perspectiva acestui “Hamlet de provincie” care e Platonov!

Sandu, aşa cum l-am cunoscut, mi-a apărut dintotdeauna ca un “spirit artist” – spectacolele sale mă interesau, dar îl preferam pe el. Totul îmi anunţa reuşite viitoare, el nu se grabea, iar eu îi intuiam resursele, nu mă îndoiam. Sandu era investit  de un “spirit artist” care, mai târziu, s-a împlinit în cinema…El îmi rămâne în minte ca o virtualitate “poetică”, un partener de viaţă pe care l-am părăsit în camera sa de lângă Biserica Silvestru. Nu era bolnav, ci doar, cum o făcea adesea, se odihnea confortabil pe o sofa cu plăcerea felină a unui “crai de curte veche”.

(prefață la volumul ”Teatrul, dragostea dintâi”)