Lucian Pintilie (11.08.2009).

Slăbiciunea mea pentru Sandu Tatos, de care mi-am dat seama cât de profund eram legat, abia în clipa dispariţiei sale – avea rădăcini numeroase și care ne priveau strict pe noi doi. Voi evoca câteva dintre ele.

Începuse târziu, cu câţiva ani buni furaţi de securitate care renunţa cu greu la plăcerea de-a manipula dosare și de-a întârzia destine.

Îi plăceau și lui ca și mie, atât teatrul cât și filmul, și nu înţelegeam de ce nu se poate face amor în trei.

Sandu era singurul regizor profesionist de teatru care aspira cu patimă și spre universul filmului. Ciulei abandonase dubla existenţă – ceilalţi care, din când în când o abordau, o practicau cu frivolitate, mai mult amuzaţi de scrierea diferită și neînţeleasă, fie a teatrului, fie a filmului, fără nici o pasiune pentru a descifra hermeneutica lor diferită.

Îmi amintesc cu emoţie de spectacolele lui Tatos de acum 30 de ani și o felicit pe Liana Tatos de-a fi integrat în această amplă evocare a lumii sale filmice cel puțin un spectacol emblematic de teatru «Nebunia lui Pantalone», amintire și miraculoasă  adunare de comedia dell’arte, cuprinzându-i pe Marin Moraru, Mihai Pălădescu, Gheorghe Dinică, Mariana Mihuţ, Ileana Cernat, Florian Pittiş, Jean Lorin Florescu, Dan Tufaru, Nicolae Wolcz – în forma cea mai bună a corpului și spiritului lor.

(Regret enorm că nu mi-am transformat în film, la timpul potrivit, propria mea contribuţie de Comedia dell’arte – și anume spectacolul «Jacques sau supunerea» de Eugene Ionesco pe care l-am realizat la Paris în 1977 la Theatre de la Ville. Ideea de-a reface acest spectacol, devine însă în ultimul timp, tot mai obsedantă. Vreau să fac în toată viaţa mea un singur film măcar după un spectacol de teatru «Pintilie»)

Mă interesa apoi să descifrez, să inţeleg tehnica supravieţuirii lui Tatos, care era atât de deosebită faţă de cea a lui Daneliuc, de exemplu. Eu nu reuşisem și am fost 20 de ani interzis în România. Marile teatre și opere și festivaluri ale lumii îmi deschideau larg porţile dar eu visam la şobolanii din Buftea.

Pentru unele dintre filmele lui Tatos, explicaţia salvgardării lor era destul de simplă. Ele erau acceptate ca bizarerii stilistice și inocentate de comisarii politici care făceau pe proştii.

Întunecare de exemplu era un film care se salva prin scriere onirică, iar Secretul…armei secrete prin convenţia comună (artist+producător delegat) de-a nu recurge la lectura dublă.

Dar celelalte filme cum le-a salvat Tatos de politruci? Cum a rezistat Tatos în faţa misticii eroului pozitiv?

În primul rând el a reglementat situaţia eroilor pozitivi prelungindu-le contractele. Aţi observat cât de mulţi eroi pozitivi sunt în filmele lui Tatos? Eroii pozitivi sunt o mafie pe care, dacă vrei să faci multe filme în viaţă, nu trebuie s-o provoci. (Peste 200 de eroi pozitivi – copiii lui John Ford – circulă prin cinematecile lumii cu mâna pe pistol).

În al doilea rând cioplindu-le altfel soarta, făcându-i puţin nefericiţi, ceea ce mărea seducţia și empatia lor.

În al treilea rând tuturor eroilor pozitivi Tatos le-a adăugat un sâmbure de nebunie, un strop de schizofrenie care ne-a solidarizat cu ei. Nicio clipă nu i-a temperat sau banalizat – din prudenţă – ci în mod contrar aşteptărilor i-a injectat cu un fel de romantism  agresiv de alură profetică.

Inventarea, născocirea acestor nebuni imaculaţi, obsedaţi de puritate morală, impregnaţi de romantism, provenind din străfundurile filmului clasic sovietic și american, primul strat al memoriei noastre filmice (Pudovkin și John Ford în acelaşi timp) – e un secret al inspiraţiei și abilităţii lui Tatos.

Ca să rămână și să se răspândească mai trebuia să existe și performanţa excepţională a actorului.

Citez drept cap de serie al acestor nebuni care au propulsat filmele lui Tatos – pe Mircea Diaconu în Mere roşii primul film al lui Tatos – și pe Oana Pellea protagonista ultimului film al lui Tatos Cine are dreptate ?. Cele două coperţi ale creaţiei lui Tatos sunt ocupate de doi eroi pozitivi.

Eroul pozitiv a fost calul troian al lui Tatos – introdus în interiorul discursului oficial

Uneori (de fapt o singură dată) Tatos a rămas cu eroul pozitiv atârnându-i în braţe (Anda Onessa) și nu ştia ce să facă cu el (ea).

• Ce-i cu filmul ăsta ? m-a întrebat Tatos. E sau nu e o capodoperă?
• Defectul lui – aşa se pare că i-am răspuns- e că ambiţionează să fie o capodoperă,fără să fie.

Nu ţin minte. Am uitat. Bineînţeles că aşa e cum spune Sandu, dacă a spus-o, mai mult, a scris-o, chiar.

Ce ştiu foarte bine e că i-am vorbit de această obsesie provincială a capodoperii pe care o au românii. I-am descris-o cum se manifestă ea la mine și am râs de ea împreună .

Într-un singur film nu există eroi pozitivi, ci oameni banali, fără niciun interes, personagii cehoviene și acesta e capodopera, adevărata CAPODOPERĂ a lui Alexandru Tatos, SECVENŢE…, unul dintre cele mai bune 2-3 filme din istoria filmului românesc.

‘‘Încep prin a spune că din punctul de vedere al unui individ, în timp ce un lucru poate părea pentru moment a fi chiar ce se întâmplă, de fapt ceea ce are loc într-adevăr este în mod evident o glumă, sau un vis, sau o greşeală, sau o iluzie, sau o reprezentaţie teatrală și aşa mai departe .‘‘ Erving Goffman

M-a înduioşat mărturisesc, cât de tare se potrivea citatul din Goffman, ales de Alex Leo Şerban, pentru De ce trag clopotele, Mitică? – filmului lui Tatos: SECVENŢE…

Ce povestea filmul lui Tatos? Pe Tatos (era Tatos sau o parodie?) care pleacă într-o dimineaţă geroasă, la vânat de adevăr, împreună cu echipa sa de filmare, punându-şi ca emblemă, pe genericul filmului un citat din Eminescu, drept principiu moral al filmului.

Adevărul e stăpânul nostru

Nu noi stăpânim adevărul.

Filmul lui Tatos (filmul din film se înţelege) și care se numeşte cu perfidie băşcălioasă «Fericirea», povesteşte o poveste de dragoste cretină, petrecută în timpul ilegalităţii, dar care demarează în zilele noastre, sub ochii noştri, într-o cabină telefonică, unde unui tânăr, proaspăt ieşit din spital i se refuză de către prieteni să-şi împărtăşească singurătatea și nefericirea cu ei. În jurul lui cei care fac coadă la telefon lăcrămează. Tânărul e fericit că a jucat foarte bine scena.

A, care vasăzică era vorba de film în film, ne lămurim noi !

E vorba de Tatos 1 care vrea să filmeze ‘‘cine-verite’’ – o poveste de dragoste în timpul ilegalităţii – aşa cum a  filmat Pintilie în Duminică la ora 6?

Sau e vorba de Tatos 2 care demarează privind ironic spre o poveste răsuflată, pândind adormit – aşa cum îi plăcea lui să pară uneori  – spre cea care se ascunde în imediata apropiere?

Sau de fapt este vorba ca în «Astă seară se improvizează» de-o poveste  dublă – una creată de fantezia autorului și alta de accidentele haioase și neprevăzute ale vieţii? O tipică situaţie pirandelliană în care nu se duce autorul la poveste ci vine povestea – autoritar și insolent – la autor. Iar Tatos este un fel de Hinkfus, care le povesteşte și orchestrează pe amândouă.

Pe scurt, cele două scene, care sunt coloana vertebrală a filmului SECVENŢE… (pedepsirea sălbatică a nevestei adultere și intâlnirea dintre pensionarul torţionar și pensionarul victimă) sunt accidente, detalii, glume, fantezii, dublul realului. (vezi citatul din Goffman) – adică esenţialul.

Ele pun baza unui cu totul altfel de cinematograf, care nu va fi urmărit și dezvoltat de nimeni (nici măcar de Tatos) și reluat un sfert de veac mai târziu de ceea ce destul de exact va fi noul val românesc (în special Corneliu Porumboiu).

Tatos (Tatos 1 + Tatos 2) propunea ordinea primelor cărămizi ale unui  altfel de real.