„Filmul trăieşte din detalii. Detaliile, zecile de detalii inventate de regizor şi de echipa sa izbutesc miracolul de a inventa o credibilitate supra-extra-dramaturgică. Bogăţia de găselniţe face să se nască neprevăzutul acolo unde totul părea prevăzut, căci evident programul scenariului cerea ca preşedintele potlogar să fie pedepsit, inginerul năpăstuit să fie reabilitat, ticăloşiile să fie sancţionate. Senzaţia de prospeţime şi de adevăr vine deci din privirea nerutinată cu care Alexandru Tatos a cuprins lumea satului de azi, din exactitatea şi umorul pişcător al observaţiilor sale (…) senzaţia de «ca-n viaţă» vine deci din reconstituirea unui context firesc : un sat de oameni care dau cu sapa, fac diguri, povestesc amintiri din război, mănâncă mici şi beau bere, aşteaptă buteliile, se feresc de gura lumii, vin cu «cereri» la semnat, fac teatru la Căminul Cultural“ Ecaterina Oproiu (România liberă, 7 mai 1979)

„Filmul are seva de firesc a replicilor «de plan doi» care întreţin mereu senzaţia de viaţă, mai are câte un căţeluş de porţelan sau câte «i-am văzut la crâşma Stanii», o savuroasă repetiţie de teatru la «Piatra din casă» şi un zbor de căluşei, câte un semnal liric (de un tip special, anti-pseudo-poetic) şi câte un semnal avertizant, grav, ca un ceas deşteptător, în miez de noapte. Dincolo de toţi şi de toate îl simţim pe Alexandru Tatos, îi simţim pulsul, pasiunea pentru adevăr, gândul matur şi responsabil” Călin Căliman (Cinema, mai 1979)

„Casa dintre câmpuri e un titlu şters, neutral, parcă dinadins neatrăgător. Ca un program. Un program al refuzului oricărei ostentaţii (…) Dar realitatea din acest film este atât de grăitoare, atât de ţipătoare, încât orice îngroşare de timbru suprapus ar fi dus la bruiaj. Cine ţipă în filmul lui Alexandru Tatos ? În primul rând ţipă kitsch-ul, strident prin natura sa; kitsch-ul în decoraţia de interior ca şi acela din viaţa interioară a unor personaje; kitsch-ul din vestimentaţie ca şi acela din mentalitatea aceloraşi; kitsch-ul fără leac, mărturie a unor structuri umane rudimentare, hrăpăreţe şi nocive, ca şi kitsch-ul inocent, simplu, avatar al lipsei de educaţie, cu şansa certă de a fi eliminat la timp; kitsch-ul involuntar şi cel folosit cu luciditate pentru prostirea semenului“ Nina Cassian (Cinema, ???)

„Consecvent unui moralism dinamic, nu tezist, mai romantic în Mere roşii şi Duios Anastasia trecea, mai concret, acut realist în Rătăcire şi Casa dintre câmpuri, Alexandru Tatos îşi urmează cu credinţă obsesiile. De fapt, obsesia şi anume imcompatibilitatea idealurilor, imposibilitatea de a concilia principiul lui a fi cu al lui a avea“. Alice Mănoiu (Cinema, nr. 10, octombrie 1980)

„Meritul indiscutabil al regizorului Alexandru Tatos este acela de a fi conferit adevăr artistic poziţiilor protagoniştilor fără a ajunge la limitele didacticismului facil, capcană deloc uşor de ocolit în condiţiile avansării unei dezbateri etice sintetic exprimată într-o replică finală : «omul sfinţeşte locul»“ Călin Stănculescu (Luceafărul, 1 noiembrie 1980)

„Puterea de atracţie a filmului lui Alexandru Tatos provine din pasiunea voluptuoasă cu care ştie precipita luminile şi umbrele, fără a scoate din ele o culoare cenuşie – dimpotrivă, făcându-le să coexiste strălucitor“ Romulus Rusan (România literară, nr. 47, joi 22 noiembrie 1984).