„Acest ultim film al lui Al Tatos, realizat în toamna lui 1989, în plină cenzură dualistă, reuşeşte o performanţă greu de conceput în acea perioadă: o radiografie  a vieţii sociale şi morale din România la finele dictaturii ceauşiste. La nivelul dramaturgiei, e drept, constrângerile calapodului se fac simţite, dar precizia radiografierii stării de spirit este atât de pregnantă încât filmul acesta mi se pare deja un document (…) Cine are dreptate? nu este cel mai bun film al lui Tatos, dar este fără îndoială un testament al unei conştiinţe alarmate de proporţiile incomensurabile ale degradării sociale şi morale la care poate fi adus un popor“ Stere Gulea (Cinema nr 7, iulie 1990).

„Simţi în tot şi în toate, cu intesitate, materializată în fiecare cadru starea de spirit a regizorului. O stare de oboseală, de amărăciune, de revoltă, de dezamăgire, de exasperare. (…) În situaţiile scenariului, în dilemele personajelor, dar mai ales în cabala imposturii, care conduce spre deznodământul de cerc vicios (într-adevăr vicios) al filmului, regizorul şi-a găsit un spaţiu prielnic pentru manifestarea propriei stări de spirit“ Călin Căliman (Cinema nr. 7, iulie 1990)

„Filmul se structurează caleidoscopic în jurul întrebării din titlu, demonstrând limpede cât de fragilă este întotdeauna graniţa dintre aparenţă şi adevăr, cât de anevoioasă este înaintarea pe terenul alunecos al unei anchete obiective printre martori fatalmente subiectivi. (…) filmată în stil de reportaj, cinema direct, fără ostentaţii calofile, dar cu evidentă rigoare a punerii în cadru, cu atenţia mereu centrată pe detaliul semnificant şi, mai ales, pe ceea ce ascunde sau trădează primplanul chipurilor — naraţiunea urmăreşte avatarurile anchetatorului (…) Se reiau astfel teme şi idei din celelalte filme ale lui Alexandru Tatos: compromisul în raport cu un vis de tinereţe (Fructe de pădure), lipsa de comunicare şi barierele dintre oameni (Rătăcire), lupta cu meschinăria şi obtuzitatea agresivă (Mere roşii, Casa dintre câmpuri), confruntarea dintre ficţiunea confecţionată într-un anume scop şi realitatea care o denunţă ca atare (Secvenţe), tragedia ratării (Întunecare)“ Roxana Pană (România liberă, miercuri 6 iunie 1990).

„Se vede limpde din modul în care a fost conceput regizoral filmul, că principalul motiv de interes pe cre l-a descoperit Tatos în scenariul scris de Paul Everac a fost tema adevărului. Posibilitatea sau imposibilitatea atingerii adevărului obiectiv e pusă în discuţie şi la modul general, «teoretic»; se decupează, în acest sens, replica dilematică a unui personaj-raisonneur : «Ori eşti în afară şi atunci nu înţelegi mare lucru, ori eşti înăuntru şi atunci nu mai poţi fi obiectiv». Ideea cu bătaie lungă a filmului e aceea că suspiciunea împiedică accesul la adevăr. «nu poţi crede ce spune A despre B, atâta timp cât nu crezi în A despre care C spune că…» etc etc. Un lanţ infinit al tuturor relativităţilor, conducând spre o lume a suspiciunii generalizate, o lume lipsită de repere şi de criterii, o lume în care orice poate fi la fel de bine adevărat şi neadevărat, o lume a unui atotputernic Arbitrar“ Eugenia Vodă (România literară, joi 7 iunie 1990).

„Niciodată Sandu Tatos nu a fost un regizor docil sau comod. Cu atât mai mult în acest din urmă film ce pune în discuţie cu claritate supravieţuirea valorilor morale într-un regim totalitar. Credinţa în capacitatea oamenilor de a dăinui prin conştiinţa adevărului i-a dat lui Tatos forţa realizării poate a celui mai bun film al său, din păcate pentru cinematografia română ultimul semnat de regizor“ Călin Stănculescu (România muncitoare, nr. 110, joi 7 iunie 1990).

„Cine are dreptate? este o continuare şi totodată o noutate, dacă ne referim la «tonul», la maniera în care a fost realizat; continuare în sensul permanentei preocupări a regizorului pentru poveste, pentru simplitatea naraţiunii — noutate, în sensul unor căutări formale inedite, adesea şocante chiar şi care sunt lesne de observat mai ales în ritmul (mereu mai alert, mai precipitat) în care aceasta se desfăşoară. (…) În mod sintetic, acest ultim film este o poveste vizuală liniştită şi lină, prezentată într-un montaj abrupt însă — fragmentată mozaical — ca într-un (invers) joc de «puzzle»“ Horia Pătraşcu (Flacăra, nr. 24, miercuri 13 iunie 1990).