19 noiembrie 1975
Am citit nuvela lui D.R. Popescu ”Duios Anastasia trecea” după care ar vrea el să facă un film. Ca literatură este foarte interesantă – cel puțin o bună parte a ei – și pune în discuție o serie de probleme importante. Deși are niște imagini uluitoare, pentru ca să iasă film din ea, mai este un drum foarte lung. In primul rând nu cred că materialul faptic propus deocamdată este suficient pentru un film. Apoi, trebuie găsit modul de a povesti cinematografic și de a găsi echivalentele în imagine, de a reda ceea ce nuvela conține ca literatură. In ceea ce privește posibilitatea de a se aproba un asemenea film, sunt iarăși o serie de întrebări.
26 noiembrie 1975
Mă gândesc la „Duios Anastasia trecea”. Încep sa cred că filmul trebuie să meargă pe o poveste realistă. Ideea „flash”-urilor ar putea să-l artificializeze. De altfel, a fost o modă cu această metodă. Povestea riscă și așa să devină o demonstrație a unei idei. Desigur, în această ipoteză, trebuie mult inventat și îmbogățit la faptica scenariului.
4 decembrie 1975
Una dintre ideile pe care s-ar putea merge – foarte valoroasă – ar fi următoarea: Anastasia luptă pentru afirmarea demnității umane terfelită de opresiunea unei tiranii, cât și de lașitatea oamenilor. Chiar dacă gestul ei este, practic, inutil și chiar dăunător comunității – care are, astfel, de suferit – impunerea demnității umane devine mult mai importantă în aceste momente, pentru că ea ridică omul aruncat în șanț de către tiranie, îl ajută să aiba o credință, un sens major al luptei sale .
5 ianuarie 1976
Anastasia este unul dintre eroii care-mi sunt dragi, pentru că face parte din categoria celor care se opun de unii singuri „mașinii umane”. Așa era Zamolxe, așa putea să fie Mitică Irod. Nu sunt neapărat niște răzvrătiți, ci oameni care se luptă să impună logica și omenia într-o lume în care acestea au devenit ilogice; sunt unnonsens, pentru că răul și toate tarele umane domnesc pe pământ. Firește că, până la urmă, sunt înfrânți.
29 mai 1976
Impas la Anastasia. De fapt, am terminat o primă versiune (cu excepția finalului). N-aș putea spune că nu există niște premize și în această formă, care – completate și aprofundate – pot să ducă undeva. Defectul cel mare pornește de la partea a doua a scenariului, când acțiunea se rezolvă printr-un prelungit dialog între Anastasia și Costaiche, interesant de altfel, dar puțin cinematografic. Amplitudinea faptelor și a desfășurării lor se restrânge, astfel. De aceea, cred că aici trebuie găsite în primul rând soluțiile de a da o altă amploare și sugestie cinematografică.Din același motiv, mă gândesc tot mai mult că, poate, subiectul nu suportă – cel puțin în această formă – construcția pe care i-am dat-o.
13 iunie 1976
Am discutat ieri cu D.R. Popescu. Deși am stat mult împreună, discuția despre film a fost destul de scurtă. In general, D.R. se arată mulțumit de structura scenariului și consideră că nu mai e mult de făcut. Mi-a dat câteva sugestii foarte bune, dar destul de puține. S-ar putea ca din comoditate să nu vrea mai mult? Nu știu. Sau, poate chiar crede că e bine așa?
29 iulie 1976
Încep să-mi dau seama de carența principală a scenariului și de ceea ce trebuie făcut pentru remedierea ei. Prima parte, adică ceea ce cronologic am adăugat față de acțiunea nuvelei, este extrem de expozitivă sau, mai bine zis, ilustrativă și generală, fără să angreneze personajele
într-un mecanism declanșator – recte într-o construcție dramaturgică solidă și într-un conflict puternic. Cel puțin Anastasia este foarte vagă în acțiunile ei, înregistrează faptele impersonal, nu are un punct de plecare precis, care să justifice și să mobilizeze actul ei de mai tarziu. De aceea, mă gândesc că totul ar putea fi rezolvat prin inițierea conflictului ei cu Costaiche de la bun început. Miezul disputei lor va fi, binențeles, Emil. Anastasia, posedând datele umane pe care le voi vedea mai târziu – aprigă, cinstită, curată sufletește – le pune în slujba fericirii ei, adică împlinirea dragostei cu Emil. Costaiche, pe de altă parte, încearcă să-și subjuge fiul, chiar să-l terorizeze, pentru că așa e firea lui, creată să vehiculeze puterea. Astfel, conflictul lor este individual, într-un cadru, să-i zicem, privat. Apoi, evenimentele sociale evoluând, atât Anastasia cât și Costaiche evoluează și ei – pe datele caracterologice pe care le pun acum în slujba unor motive de larg interes: deci, conflictul lor se transferă pe un plan social. Astfel, Anastasia va înțelege că nu un individ poate distruge fericirea celorlalți, ci un context mult mai larg, social și chiar istoric, care favorizează cadrul în care acești oameni să se manifeste ( războiul, teroarea, existența claselor sociale etc.). Cred că acesta este firul pe care trebuie să meargă scenariul pentru ca să aibă o structură solidă.
2 octombrie 1976
Anastasia a căzut! Imi pare atât de rău! De fapt, totul pornește nu de la respingerea acestui scenariu, ci de la faptul că astăzi nu se mai poate face nimic. Nu mai avem ce spera. Facem filme și artă pentru un singur spectator, care nu vrea nici filme nici artă .
15 februarie 1978
În sfârșit, am ajuns la un acord cu casa și cu D.R. în ceea ce privește modificarile la Anastasia. Cred că soluția la care s-a ajuns e foarte rezonabilă: nu se va strica nici scenariul (ba, poate, dimpotrivă, va avea de câștigat în dramatism) și, totodată, se împlinesc și obiectivele Casei.
24 februarie 1978
…Mi-am dat seama că pot duce filmul mult mai departe. Totul pornește de la un raționament foarte simplu: ca personajul Anastasiei să câștige în structură; în aceeași măsură trebuie să cîștige și celălalt pol al acțiunii, cel care i se opune: Costaiche. De ce ar fi numai filmul Anastasiei și
n-ar fi, implicit, și al lui Costaiche? Pe coordonate opuse, Costaiche poate ajunge într-o situație similară. El are de îndeplinit o misiune. Setea de putere l-a angrenat, l-a asimilat în mașinăria ei și nu mai poate da înapoi. Așa cum Anastasia rămâne singura în martirajul ei, în sacrificiul ei conștient, Costaiche rămâne la fel de singur în fața măsurii pe care trebuie s-o ia. Mai mult, Anastasia are de optat între două alternative – să acționeze sau nu – dintre care, cel puțin una o salvează de la pierzanie. În schimb, pentru Costaiche se deschid două alternative care, amândouă, îl duc – mai devreme sau mai târziu – la pierzanie sigură. O lasă pe Anastasia să-l îngroape pe partizanul sârb, va răspunde față de cei care i-au dat puterea. Pe de altă parte, se crează un precedent, se deschide perspectiva înmulțirii cazurilor de nesupunere, de revoltă. O suprimă pe Anastasia – crează un martir, iar un martir dă idei, naște ura și dorința de răzbunare. Giordano Bruno a fost silit să abdice de la părerile sale. Pentru că, oricare dintre cele două soluții care s-ar fi ales – eliberarea sau executarea – duceau la efecte nefaste. Trăind și-ar fi dus mai departe ideile; sacrificat, devine un mit, transmițându-le mai departe prin ceea ce „înseamnă ” el. Pentru ca Papa să decidă executarea lui, n-a fost deloc ușor (ce piesă de teatru interesantă s-ar putea scrie pe această temă! Ar fi cazul să mă gândesc la ea.) Și a decis-o, în ultimă instanță, pentru că din două rele, l-a ales pe cel mai puțin rău: a obținut o amânare, o întârziere a ceea ce timpul și istoria duceau ireversibil înainte. Asemănător se petrec lucrurile și în cazul Anastasiei. Pentru că un revoltat care ridică capul împotriva ordinei stabilite, atunci când nu mai poate fi anihilat sau anulat, devine un focar ce nu mai poate fi stins; așa cum s-a petrecut cu Soljenițîn, unde s-a găsit o foarte abilă manevra de anulare prin exilarea lui, deși în urmă au rămas ideile și prozeliții. Deci, Costaiche trebuie să încerce prin toate mijloacele, de la convingere până la intimidare, s-o împiedice pe Anastasia să treaca la acțiune. În momentul în care nu reușește, se duce el singur la pierzanie…
Astfel privite lucrurile, filmul poate avea o gradație extrem de sinuoasă și mult mai subtilă. Observăm de la început doi oameni – Anastasia și Costaiche – care se bucură de viață, încercând fiecare să-și pună amprenta sa asupra modului cum văd această viață. Anastasia însemană curățenia, putitatea, dorința ca în jurul ei totul să fie frumos și sănătos; Costaiche – setea de putere și de supunere a semenilor săi. Interesant poate fi faptul că amândoi își manifestă caracteristicile în raport cu același personaj: Emil. În momentul în care apare o nouă conjunctură istorică și socială – războiul și teroarea, amândoi își transferă aceste idei pe plan social. Și dacă o bună parte din timp Anastasia pleacă capul, timorată de ceea ce se întâmplă, până la urmă ceea ce este bun și curat în ea se consolidează cu ajutorul Cătărinei. Izbucnirea ei, trecerea de la observare la acțiune însemană saltul calitativ uman pe care-l face. Pentru Costaiche, manifestarea setei de putere nu mai este decât o simplă punere in pagină a caracteristicilor sale favorizate de conjunctură. Problemele încep pentru el în momentul în care Anastasia ridică capul. Pericolul pe care-l aduce Anastasia, pentru Costaiche și ai săi, trebuie să semene aceeași panică și frică, cum a făcut-o „teroarea” pentru sat. Până la urmă, ei rămân singuri, față în față, fiecare cu misiunea pe care o are de îndeplinit. Costaiche o trimite la moarte, dar nu obține deacât o amânare – învingătorul este Anastasia!
Mă întrb dacă toate acestea nu înseamnă alt film?.. Foarte posibil. Important este să găsesc soluțiile ca tot ceea ce am notat aici să-și găsească cea mai bună realizare.
5 mai 1978
Am reușit să termin Anastasia în noua versiune (a patra). S-au câștigat niște lucruri, dar nu am ajuns la o formă care să mă mulțumească. Mai este de lucru. Poate nu e încă suficient coaptă, sau poate asta e limita mea.
20 august 1978
Pentru ca Anastasia să câștige în realizare și dramaturgie, trebuie rezolvate (deocamdată) câteva probleme :
- Amplificarea și nuanțarea poveștii de dragoste dintre Anastasia și Emil;
- Nuanțarea și îmbogățirea „setei de putere” a lui Costaiche, precum și mijloacele prin care și-o pune in aplicare (prin care supune), pentru a vedea de ce îi este frică să n-o piardă;
- Zugrăvirea mai atentă a personajelor din sat, pentru a exprima un întreg univers uman cu toate implicațiile sale (de fapt, un micro-univers);
- Dacă acțiunea filmului să se petreacă numai vara, sau să fie o parte și iarna?
- Ce gen de actriță să fie distribuită în Anastasia; dacă filmul n-ar avea de câștigat printr-o Anastasie pură și inocentă?
5 septembrie 1978
Mi s-a ivit o nouă modalitate (teoretică, deocamdată) de-a aborda filmul. Despre ce este vorba? Începutul – și chiar o bună parte din film – să descrie amănunte ale vieții satului- firește, ale unui număr de personaje – cu micile întâmplări, fără să insiste pe un personaj anume, nici măcar pe Anastasia (sau, mai cu seamă pe ea). Instaurarea „terorii”, aerul irespirabil care trebuie să se simtă la un moment dat, evoluția personajelor în noile condiții, tabloul psihologic al lașității și comportamentului vor fi descrise în aceeași modalitate. Pentru ca, la un moment dat, eventual de la prinderea partizanului, ca într-o cursă de fond în care unul dintre alergători se detașează, să țâșnească Anastasia și să apară în prim-planul povestirii (împreună cu Costaiche). Desigur, o atare construcție, o atare modalitate de povestire mă tentează și s-ar putea să aducă o relativă noutate în felul în care este prezentat un astfel de subiect (care riscă să aibă foarte multe lucruri comune) și mai ales în evolutia unui personaj tragic. De asemenea, s-ar putea să fie o modalitate mai apropiată mie, pentru că aici ar încapea o gamă mai variată și mai „concret omenească” de tonuri și modalități de povestire: humor, grotesc, lirism, realism etc. În orice caz, trebuie să mă mai gândesc la un lucru: dacă în cele 3-4 variante de până acum n-am ajuns la o formă mulțumitoare, s-ar putea ca acest drum să fie limitat pentru mine și să încerc s-o iau și pe altă cale. Chiar dacă nu voi reuși întru-totul, ceva, cu siguranță, ramâne câștigat. Desigur, o atare construcție impune un scenariu cu totul nou (sau aproape) și îmbogățirea lui cu numeroase întâmplări și amănunte, care îmi lipsesc deocamdată, precum și o minuțiozitate de ceasornicar. Mă țin balamalele? Merită, în orice caz, să încerc…
22 septembrie 1978
S-a aprobat Anastasia! Sunt foarte fericit! În același timp sunt și speriat. E un lucru pentru care m-am luptat atât!
4 ianuarie 1979
Mai este mult de lucrat la scenariul cu Anastasia; deși îmi vin mereu idei noi și mi se limpezește problematica, îmi dau seama că mai sunt multe lucruri de găsit. În orice caz, Anastasia trebuie să fie un film despre micimea omenească, cu defectele și păcatele ei, pentru care nimic nu mai are valoare; acestei „omeniri” i se opune un gest nobil, poate inutil, poate super-idealist – gestul Anastasiei.
11 februarie 1979
Astăzi plec într-o prospecție de câteva zile pentru Anastasia. Plec fără scenograf, ceea ce nu
s-a mai întâmplat, dar Relu Ionescu mi-a făcut figura…Ar mai fi o soluție, tânărul Both. De văzut. Deocamdată însă, plec cu fundul gol. Am ținut, totuși să fac aceasta scurtă prospecție – chiar și în condițtiile astea – pentru a lua un prim contact cu locurile acelea (pe care nu le-am văzut niciodată) și pentru a căpăta un stimulent la terminarea decupajului. Să dea Dumnezeu să găsim ceva și să folosească prospecția asta!
16 februarie 1979
Presărată cu căteva „aventuri” (drum cu ARO prin hârtoape, o călătorie foarte lungă cu vaporul, hotel mizerabil la Moldova Nouă etc.) scurta noastră prospecție s-a încheiat cu rezultate pozitive. Chiar dacă în ceea ce privește strict locurile de filmare nu suntem încă edificați (puține sate vechi au mai rîmas pe malul Dunării) această călătorie a constituit stimulentul necesar, s-au născut idei noi și cred că pot trage câteva concluzii determinante pentru viitorul film:
- Acțiunea să se desfășoare într-un sat în stil bănățean. Pe de-o parte am respecta adevărul istoric, pentru că partizanii în această regiune cu multă populație sârbă au putut exista; pe de altă parte, un asemenea „decor” ar ajuta mult mai bine demonstrației ideilor;
- Cadrul s-ar „des-româniza” și prin asta ar putea căpăta pulsul de universalitate pe care doresc să-l dau;
- Atmosfera ar avea de câștigat și ar putea căpăta un aer mai special și mai ciudat;
- Ar putrea fi ridicată „starea socială” a personajelor, care ar fi îmbogățite și, astfel, „drama” s-ar desfășura la alți parametrii;
- Sunt tot mai convins că trebuie să merg pe un film alb-negru. Motivele sunt majore:
- atmosfera ar avea de câștigat: filmul ar putea arăta ca niște fotografii ale timpului și astea, numai alb-negru ar putea să fie;
- s-ar face mai bine tranziția de la relatarea cotidiană la ancorarea în tragic;
- la banii pe care-i avem la dispoziție, amenajarea exterioarelor ar fi aproape imposibilă. Alb-negru ar ascunde multe din amănunte și necazuri.
17 februarie 1979
- Să fie o așezare izolată, ruptă de lume, singura legatură fiind vaporul. În momentul în care vin nemții, vaporul nu mai circulă și satul rămâne complet rupt de lume.
- Fiind o așezare izolată, moda ajunge mai greu, așa încât oamenii sunt îmbrăcați demodat – cu cel puțin 3-4 ani în urmă;
- Să apară câteva personaje noi, care ar putea întregi personajul uman și ar putea crea un tablou complet al protipendadei, cum ar fi:
- „Francezii” (sau parizienii) o familie de oameni înstăriți, care au un gater de tăiat lemne. Se pare că sunt de origine franceză, deși nimeni nu știe precis, dar așa li se spune. În timpul apariției „terorii”, ori dispar și Costaiche se mută în casa lor, ori coalizează cu noua putere (de văzut care alternativă este mai interesantă);
- Fostul căpitan de vapor, sau secund, un om din sat care umblă în uniformă albă, de marină, imaculată, a fost căpitan pe vaporașul care făcea drumul până la Turnu Severin. A ieșit la pensie și privește mereu cu nostalgie. La apariția noii puteri, este primul care coalizează;
18 februarie 1979
În această călătorie am adunat, deasemenea, câteva fapte interesante. De pildă, ajungând în zona de frontieră, unde sunt sate sârbești care, se pare, au fost terorizate mulți ani la rând – iată un lucru pe care trebuie să-l cercetez – zonă unde piciorul unui străin este foarte rar, oamenii ne priveau cu spaimă și curiozitate, de parcă veneam de pe altă planetă. Iar in momentul în care am început să ne interesăm de partizanii sârbi și în special de povestea lui Jarco Despotovici, multă vreme s-au închis în ei și n-au vrut să ne spună nimic. Pretextau că cei care știau cum s-ar fi petrecut lucrurile ar fi murit, că ei nu mai știu nimic etc. Abia într-un târziu, dându-și probabil seama că n-am venit să le facem nici un rău (Chivic, cu haina lui de piele și cu întrebările sale directe îi speriase) au început să-și dezlege gura. Erau diferite versiuni, din care trebuia să extragem noi adevărul și așa destul de nebulos. Iar acest adevăr, scuturat bine de învelișul său legendar, părea să arate că Jarco n-a murit deloc ca un erou și că la mijloc sunt lucruri mult mai prozaice, mai nebuloase, mai necurate – iarăși, o pistă pe care se poate merge.
Într-un sat, la Liubcova, s-au întâmplat câteva fapte demne de semnalat. Un bărbat mai tânăr, care s-a băgat repede în vorbă, la un moment dat, de frică sau din prea mult zel, ca să-și arate atașamentul, l-a anunțat pe primar de prezența noastră. Tot acolo, un bătrân care începuse să ne relateze povestea unui partizan ce trecuse înot Dunărea legat cu o cameră de mașină și a murit împușcat, s-a întors către o femeie care tocmai trecea pe uliță: „Tu l-ai trădat!” Femeia a început să se disculpe, să plângă, apoi să ne roage să intrevenim ca să primească o pensie, pentru că n-are din ce trăi. Ceilalți ne făceau semne că este nebună. Momentul a fost extrem de aspru și de sugestiv: o întreagă istorie se derula acolo în subtext!
24 martie 1979
Am început Anastasia, dar au început și problemele!… Am terminat noua versiune a decupajului, cu care Bucheru a fost de acord. Noua „față” a scenariului a câștigat față de cea precedentă, dar mai este suficient loc pentru mai bine.
Cred că este încă destul de stufoasă și de incertă. Ar trebui simplificată și aprofundată. Deasemenea, trebuie ridicată calitatea dialogului. Timp este pentru asta, iar o întrevedere cu D.R. ar fi de mare ajutor .
Grijile mele nu sunt în ceea ce privește scenariul – cel puțin deocamdată. Pentru moment, formarea echipei și a distribuției sunt cele care-mi dau mare durere de cap. Încă n-am rezolvat problema scenografului. După figura pe care mi-a făcut-o Relu Ionescu am sperat la Dan Jitianu. Dar, încurcându-se lucrurile la Teatrul „Bulandra”, Jitianu numai poate lucra la film. Deci, sunt în pom! O singură soluție ar mai fi – cu riscul de rigoare – să încerc un debutant. M-am gândit la un tânăr: Andrei Both, ce pare talentat. Nu știu, însă, dacă e liber și vrea. Să încerc.
O altă problemă este echipa de regie, ca să nu mai vorbesc de faptul că Rebengiuc – singura piesă din distribuție pe care o aveam certă înainte, aproape sigur nu mai poate juca. Așadar, filmul începe cu multe încurcături. Nu știu cum le voi rezolva.
7 aprilie 1979
Incertitudinile Anastasiei continuă și nu s-au limpezit nici până acum. Dimpotrivă, sperasem ca Mariana Buruiană să fie o solutție fericită pentru personajul Anastasiei. Desigur, completasem imaginea ei, pe care o știam destul de vag, cu propria-mi fantezie. Ieri a dat probe și n-a convins. Deci, trebuie să mă pun pe căutare serioasă, deși știu că prea mult nu am unde să caut. Niciodată până acum nu mi s-a părut greu de făcut o distribuție și n-am fost atât de lipsit de soluții. Grupul „protipendadei”, Cătărina, Vasile, copilul, Omul cu haltere, Costaiche, Anastasia, – iată, succint, câte probleme și necunoscute în același timp. Iar fiecare „piesă„ este atât de importantă…Căutare, căutare, căutare…
21 aprilie 1979
Un drum la Târgu Mureș, suficient de fructuos, nu se poate spune că ne-am întors cu toba goală. În primul rând, am găsit o soluție pentru Stoicovici, o mutră interesantă și un actor ce nu pare rău de loc – Tarr Laszlo. In orice caz, până acum, cea mai bună soluție. De verificat. Deasemenea, o mutră bună pentru slujnică și două-trei fete posibile pentru Anastasia. O mutră bună și pentru „secund”. Probele (foto sau de pe magnetoscop) vor decide.
29 aprilie 1979
Am mai dat o serie de probe la Anastasia. Se pare că Anda Onesa este o soluție.
6 mai 1979. Turnu Severin.
Prospecția a început foarte bine: am găsit câteva locuri bune (cele de pe malul Dunării, Casa Anastasia etc.). Desigur, așteptam și altele. O surpriză plăcută este Andrei Both, scenograful: îmi face impresia că este foarte viu și prezent, cu destule idei. Observă amănuntele. Să-l țină așa!
7 mai 1979. Turnu Severin.
Se pare că optimismul meu a fost prematur… nu mă refer la faptul că ieri a mers mai prost și
n-am găsit mai nimic, ci mă gândesc la faptul că ceea ce căutăm noi este foarte greu de găsit: acea bătătură a satului în care să se găsească obiectivele principale (școala, cărciuma, biserica, primăria) și care însumează circa 1.600 metri pătrați. Ar trebui să îndeplinească 3 condiții:
- Să fie toate la un loc (sau măcar o bună parte);
- Să fi rămas neatinse, adică să-și fi păstrat caracterul;
- Să prezinte posibilități de filmare: adică să fie la îndemână ca loc de cazare și transport.
Nu mai vorbesc că, pe deasupra, ar trebui să ne placă și nouă: să conțină atmosfera filmului și toate datele artistice. Cam greu să îndeplinească toate condițiile… Ar mai exista posibilitatea construirii – locul l-am găsit. Dar asta ar ridica alte probleme: cost, finisare etc. Nu știu ce rezolvare s-ar găsi. Mi-e teamă că din pricina asta, stă sub semnul întrebării. Dar, să nu disper…
11 mai 1979. Orșova.
Lucrurile au început să se lămurească: după alte căutări și după două zile de cotrobăit în jurul Reșiței, am ajuns la concluzia că trebuie să construim decorul la Dubova, lângă Orșova. Am avut o discuție cu organele de partid din Turnu Severin extrem de încurajatoare: oamenii s-au oferit să ne ajute cât se poate de mult. Ideea de a construi decorul, cu toate riscurile pe care le impune
(mai ales de finisare și veridicitate) mi se pare cea mai bună, prezentând câteva avantaje hotărâtoare.
- Construim „centrul” așa cum vrem și putem să dăm admosfera pe care o dorim;
- Totul va avea ca fundal Dunărea;
- Locurile de filmare vor fi într-un loc.
Dar, văzând și făcând!…
13 mai 1979. Timișoara.
Am ajuns la Timișoara, apropiindu-ne de capătul călătoriei noastre și pot spune că în ceea ce privește locurile de filmare, lucrurile sunt aproape în întregime rezolvate. A rămas hotărât să construim decorul la Dubova. Am revăzut locul și este minunat. Desigur, totul depinde de modul în care va reuși această construcție. Dar, cu luptă și chin…
Sunt încă nerezolvate o serie de roluri importante, pentru care nu am încă nici o soluție: Emil, Cătărina, Vasile, Omul cu haltere. Cum pentru ultimele trei m-am hotărât să iau neprofesioniști, înseamnă că-mi trebuie și o mare doză de șansă, pentru depistarea lor. Să sperăm că o voi avea…
30 iunie 1979
Ultimele modificări pe care le-am adus scenariului cu Anastasia (care e plin acum de pagini lipite – mai mult de jumătate) mi se par destul de bune; dramaturgia s-a strâns (deși n-am reușit să-l scurtez s-a concentrat, peronajele au traiectorii mai împlinite și mai multă carne, au mai apărut o serie de „găselnițe”, sensurile sunt mai adâncite). Cel puțin asta e senzația mea în momentul de față.
Astăzi plec la Sibiu să mă întâlnesc cu D.R.Popescu, pentru a pune la punct ultimele detalii ale dialogului și scenariului. Deși, într-un fel mă tem de această întâlnire, pentru ca ar putea avea doua consecințe . Una, D.R. să mă ajute efectiv; a doua, să nu fie de acord cu ceea ce am băgat în scenariu și asta ar da totul peste cap. Ceva l-a făcut – să dea Dumnezeu să nu fi simțit eu bine – să insiste mai mult ca altă dată să vadă scenariul. Mi-e teamă să nu fi băgat cineva fitile. Sper ca temerea mea să nu aibă temei.
2 iulie 1979. Sibiu
M-am temut de întâlnirea cu D.R. Popescu mai mult decât trebuia. De fapt, am pierdut timpul… Cu D.R. n-am putut sta serios de vorbă decăt o oră și jumătate, sâmbătă seara, în rest a fost prins în tot soiul de sedințe. Au ieșit tot soiul de idei, dar cum el nu mai era pus la punct cu scenariul… i-am lăsat un exemplar, poate-l citește, poate mai îndreaptă ceva din dialog. Dar, nu mai are rost să mă bazez pe nimeni. Ce pot să fac eu, e bun făcut!
20 iulie 1979. Orșova
Astăzi încep filmările… Mi-e foarte teamă. Încep un film foarte important, pe care nu-l abordez așa cum aș fi vrut. Deși, nu se poate spune că nu m-am gândit la acest film : niciodată până acum n-am întors pe dos atât de mult dramaturgia – aproape c-a ajuns o manie. Și, ca orice manie, riscă să sacrifice altceva: mi-e teamă că multe, foarte multe lucruri au cam rămas la voia întâmplării
(decupaj strict cinematografic, stil, chiar distribuție). Sper în acel Dumnezeu care mă scoate întotdeauna la liman. Mai sper că voi găsi puterea să mă adun, să fiu pe fază pentru ca instinctul și inspirația de moment să surmonteze ceea ce n-a făcut-o pregătirea temeinică.
22 iulie 1979. Orșova
Prima zi de filmare a fost, de fapt,abia ieri, pentru că vineri ne-am ocupat mai mult de protocol. Am resimițit – mai ales dimineața – lipsa de prospețime fizică (m-a durut chiar capul) dar după amiază mi-am revenit. Una peste alta, cred ca secvențele filmate ieri au ieșit destul de curățele. M-a surprins plăcut cum au evoluat cei trei neprofesioniști, care au filmat ieri: Mihai, Omul cu haltere și Cătărina. Au mult firesc și li se rupe de aparat. Îmi pun multe speranțe în ei. Griji am cu cei principali: Anda, Amza și mai ale Emil, care e cam leneș. Ei sunt pilonii filmului și fără ei…
29 iulie 1979. Orșova
S-a scurs prima săptămână de filmare. Am filmat destul de puțin – decorurile nu sunt gata – dar asta mi-a convenit, pentru că m-a ajutat să mă adaptez cu ritmul de filmare și să pot tatona mai liniștit. De fapt, aș putea numi această săptămână chiar așa, de tatonare. De aceea nici nu-mi pot da bine seama dacă am filmat bine sau nu: am filmat secvențe răslețe, din toate zonele scenariului și asta îmi dă pentru moment senzația unei împrăștieri. Am abordat și câteva secvențe mai dificile din partea a doua și cred că, în general, nu este rău ce s-a filmat. Ca prime concluzii: mi se pare destul de reușit peisajul tipologic. Deasemenea, actorii s-au descurcat destul de bine. Anda și Amza – grija mea cea mare – au fost, deocamdată, peste așteptări. Să-i țină așa… Dar este prea devreme să se tragă cu adevărat niște concluzii. Să mai vedem.
Săptămâna asta urmează să se filmeze un obiectiv foarte greu – hotărâtor , aș putea zice – pentru soarta filmului: casa Anastasiei. Pentru că aici sunt, intr-un fel, părțile nevralgice ale scenariului, mai ales dacă mă gândesc că Anastasia, ca personaj, aici trebuie să capete concretețe și motivare pentru tot ceea ce are de făcut. Altfel, există marele pericol ca filmul să fie dezechilibrat.
5 august 1979. Orșova
Încă o săptămână… Nu știu ce să spun… Despre unele secvențe am avut impresia că au mers foarte bine (mai ales in Casa Anastasia) altele, mai puțin. Am senzația că nu întotdeauna lucrăm cu aceeași vigoare și mobilizare, unele secvențe le tragem la repezeală, nepregătiți și cu multă încropeală.
9 august 1979. Orșova
Am văzut prima tranșă mai serioasă de material : cred că sunt pe drumul cel bun. Într-un fel, este peste așteptările mele, mai ales că am început filmul în condițiile pe care le-am amintit.Am avut impresia că materialul are dramatism, un anume special și ciudat care trebuie dus mai departe. Deasemenea, tipolologia și ambianța sunt foarte nimerite, iar actorii corespund. Dar să-l vedem cât de cât legat. In orice caz, asta nu trebuie să mă liniștească ci, dimpotrivă, să mă ambiționeze, pentru că de acum înainte nici o secvență nu mai trebuie tratată superficial. Greul abia începe…
24 august 1979
După o tărăgănare din cauza vremii (timp de o săptămână aproape n-am filmat) de luni am întețit ritmul. De altfel, lucrăm și în aceste zile de sărbătoare, că alaltăieri am stat foarte prost. Material foarte bun la „Casa Anastasia”, mai puțin concludent în alte secvențe. Nu pot să-mi dau bine seama de felul în care lucrez: uneori am impresia că bine, alteori mai puțin. Sigur este că în ceea ce mai am de filmat trebuie să mai pun niște accente, mai sunt de lămurit unele relații și personaje.
4 septembrie 1979. Orșova
Am intrat în ultima săptămână de filmare – sper. Ieri a venit o cantitate masivă de material de la laborator, tot ce s-a tras în săptămâna lui 23 august, care a fost unul dintre momentele hotărâtoare ale filmului. După materialul văzut ieri mi-am dat seama că poate ieși un film de excepție (sper să nu exagerez). Aș vrea să mi se confirme această impresie – deși știu că depinde încă de multe: de modul în care am condus și am gradat povestea, de echilibrul și suflul pe care îl va primi prin montaj etc. Despre acest film trebuie să mai scriu multe, când am să mă liniștesc, pentru că l-am făcut într-o stare și în condiții care nu se aseamănă cu celelalte. Pe de altă parte, mi-e teamă că am să am destul de multe probleme cu el, mai ales că între timp s-a schimbat ministrul. Dar, să nu mă sperii încă de asta. În primul rând să iasă foarte bun!
9 septembrie 1979. Orșova
Filmările sunt ca și terminate: mai este o singură zi de filmare, rămâne să terminăm mâine. Ultimele filmări au mers destul de inegal, cu minusuri la scenele de partizani (nu știu cum o să le scot la capăt la montaj). Deocamdată singura certitudine pe care o am este că filmul e lung. Am mult material și nu va fi ușor să-l echilibrez și să-l dozez cum trebuie.
11 septembrie 1979. Orșova
Punct final filmărilor! Ieri am tras ultimul cadru! E pentru prima oară cînd nu rămân „agățat” cu nici un cadru. Un alt record este perioada scurtă a filmărilor: până acum n-am reușit să termin niciodată un film în 50 de zile. Desigur, la asta a contribuit faptul că tot filmul a fost în deplasare, într-un singur loc de filmare și am avut toți actorii liberi pe întreaga perioadă de filmare. Deși e poate perioada cea mai lungă pe care o lipsesc din București fără întrerupere, încerc un sentiment de regret și nostalgie: mi-a teamă că n-am să mă mai întâlnesc prea curând cu un asemenea film și o asemenea echipă.
23 septembrie 1979
Am văzut filmul – chiar de două ori și asta nu are decât să-mi prindă bine. Concluzii? Încă e prematur să le trag. Cert este că deocamdată e foarte mult de lucru și că este foarte lung. În special în partea a doua pericolul este foarte mare. Dar să nu disper: am lucrat la montaj doar patru zile. Mulți dintre cei care l-au văzut sunt de părere că există material și premize să iasă foarte bine. Personal, am încă foarte multe temeri. Dacă acest film nu va ieși un film important, înseamnă că e ratat; dacă fondul lui de probleme nu tulbură sau nu obligă la meditație, dacă nu este profund și major, totul va fi inutil. Am mai încercat un lucru, dar nu știu în ce măsură va ieși: să creez metafora operând strict cu mijloacele cele mai realiste. Poate că astea ar fi trebuit pregătite altfel. Nu știu, nu știu încă ce să zic…
3 octombrie 1979
Foarte greu ajung – dacă o să ajung – la o construcție convenabilă în ceea ce privește Anastasia. Deși ar exista toate premizele să iasă un film bun și chiar foarte bun (materialul e foarte bun, actorii sunt buni, povestea interesantă etc.) se așază extrem de greu în matcă. Mi-e foarte greu să depistez acum toate erorile – pentru că desigur, totul se trage din erorile esențiale. Deși am judecat această poveste din toate unghiurile, ajungând la un număr record pentru mine de variante de scenariu, se prea poate să nu fi ajuns la varianta cea mai convenabilă. După cum, tot atât de bine se poate, ca în timpul filmărilor, în loc să câștig anumite lucruri, mai degrabă să le pierd. Sau, poate am vrut să spun prea multe și ăsta să fie motivul pentru care astăzi mă lupt cu o simplificare ce se lasă mult așteptată. O altă eroare ar putea fi greșita proporție dintre materia realistă și cea metafizică. Dorind să povestesc într-o cheie realistă, poate că s-a pierdut prea mult din țesătura poetic – metaforică pe care am dorit-o inițial. Cred că asta e deocamdată – n-am ajuns încă la ora bilanțurilor – principala mea grijă: să nu pierd din vedere și să nu amputez (unde e posibil să rămână la loc) ceea ce ar da aerul de taină al filmului.
5 octombrie 1979
Eliminând câteva paranteze, inversând niste secvențe, schițând nunta, primele patru acte arată acum destul de curățel; relațiile s-au strâns, are fluență și unitate, cred că filmul începe destul de bine pregătit. Aceeași operație de limpezire trebuie s-o suporte și următoarele 4-5 acte, pentru că ultima treime a filmului este destul de clară. Desigur, astea sunt operații de rutină, care vor pune probabil ordine în materialul existentși vor da o formă coerentă filmului. Dar ele nu exclud pierderile suferite pe parcurs în raport cu ceea ce mi-am propus și de care încă nu-mi pot da bine seama. De pildă, poate că m-am pripit în timpul filmărilor când am suprimat secvența din cârciumă, în care cei din protipendadă îi cereau socoteală lui Costaiche și în care erau anunțate cele două alternative nefaste care apasă asupra dictatorului din momentul în care apare un revoltat. Mi-a fost teamă că explică prea mult lucrurile, dar poate că tocmai această explicație lipsește. S-ar putea să fie prea devreme să vorbesc despre toate astea, am tot timpul să trag concluziile. Deocamdată, efortul meu trebuie să se canalizeze pe eliminarea a cât mai mult din ceea ce am în montaj.
17 octombrie 1979
Am terminat P.S.-urile și am văzut filmul cu o bandă de dialog. Cu toate scurtările pe care le-am făcut până acum, abia am ajuns la 3.400 metri. Nu știu ce să mai fac, pentru că de acum înainte foarte mult nu mai am de unde să mai scot: cel mult 2-300 metri. Nu pot să spun că această vizionare mi-a dat senzația cea mai bună: încă nu iese filmul pe care-l doresc și mă întreb dacă va ieși vreodată. Poate că acum plătesc greșelile și starea mea de la filmări. Pe de altă parte, știu că voi avea de dus câteva bătălii. Prima, cu metrajul: nu va fi simplu să mi se aprobe o lungime de circa 3000 metri. Mai teamă îmi este de problemele pe care poate să le ridice filmul, mai ales în această conjunctură, dintre cei care au aprobat filmul nu mai este nimeni. E un moment foarte tâmpit.
20 0ctombrie 1979
Am reușit să scurtez peste 300 metri, cred că vor mai cădea încă o sută sau două, deci mă apropii de o lungime acceptabilă și totuși, nu simt că Anastasia „iese”. Dacă în privința începutului eram mulțumit acum câteva zile, în clipa de față pot să spun că am certitudinea că este partea cea mai nerealizată: lungă, stufoasă, nu transmite informațiile organizat și totuși subtil, nu are cadența începutului de zi lipsită de griji. Partea proastă este că nu stiu încă ce să-i fac, ce soluție să găsesc.
În general nu sunt de loc mulțumit de ceea ce a ieșit. Am impresia că tot filmul plutește într-un soi de impersonal, nu are forță de transmitere, foarte puține secvențe generalizează și metaforizează, personajele nu duc unde am vrut. Să dea Dumnezeu ca starea mea de oboseală și, poate, plictiseală, să mă facă să vad lucrurile așa, iar zgomotele și muzica să-l împlinească cum trebuie.
2 noiembrie 1979
Astăzi am vizionare la două benzi cu Bucheru. Nu pot să spun că am ceea ce se cheamă emoții, dar totuși mi-e teamă să nu izbucnească vreun scandal. Mai ales din pricina montajului… Bineînțeles că nu voi ceda, pentru că nu am nici un chef să-mi stric filmul. De aici poate ieși scandalul. Să dea Dumnezeu să meargă totul bine, pentru că în actuala conjunctură un scandal nu folosește nimănui.
Mai mult mă interesează însă, să văd dacă filmul a câștigat câte ceva. Deocamdată nu-mi dau seama de nimic. Să sperăm că aceste proiecții (voi face și mâine cu prietenii și actorii) mă vor lămuri.
3 noiembrie 1979
Nu pot să spun că vizionarea a fost un succes, dar nici o catastrofă. Bucheru n-a fost încântat de film, în schimb părea speriat. Ceea ce m-a bucurat, pentru că din temerile lui mi-am dat seama că se înțelege foarte bine ce am vrut să spun. De altfel și Pivniceru, care a început cu destule rezerve, socotind filmul destul de inegal, pe măsură ce discutam își dădea seama că filmul este foarte…periculos. Mi-e teamă – ca și lor – că voi avea multe probleme. In faza actuală, rămîne de rezolvat în principal finalul, pe care Bucheru îl vrea mult mai ridicat, ca să salveze filmul. Ca o observație generală, care mă sperie dar îmi confirmă niste temeri, Anda n-a prea placut la nimeni sau, cum e mai rău, n-a „omorât” pe nimeni. Dar, asta e….
Acum, independent de părerile oficiale, care mă interesează doar în măsura în care strică filmul, trebuie să văd ce-mi rămâne de făcut ca să ajung la versiunea cea mai solidă. Impresiile mele sunt, deocamdată, destul de incerte, dar cred că mai pot face niște lucruri. De pildă :
- Să mai scurtez vreo 3-400 de metri, pentru că are lungimi și unele secvențe nerealizate. Astfel, ar rămâne mult mai condensat, ceea ce e valoros pentru film;
- În această ordine de idei, sunt necesare niște tăieturi radicale. Mă gândesc să scot casa francezilor și întreaga lor poveste cu totul. Deasemenea, să scot discuția de pe Dunăre între Anastasia și Emil, o secvență la care țin;
- Am să refac niște postsincroane, pentru a câștiga dialogul;
- Trebuie să fiu și mai atent la coloana sonoră – ar putea ajuta foarte mult filmului;
- Să mai explic, pe unde se poate, ceea ce rămâne neclar în film;
- Să nu mă mai las înfluențat, în special de „fetele” de la montaj.
Astăzi am să mai văd o data filmul și o să mai culeg niște păreri, așa încât concluziile mele vor fi, probabil, mai precise. Să vedem ce se confirmă din ceea ce am însemnat acum.
4 noiembrie 1979
Cei cu care m-am consultat în privința Anastasiei, consideră filmul destul de bun și îi prevăd un viitor frumos. Ceea ce m-a mai liniștit. De asemenea, mi-au confirmat că eliminarea secvențelor pe care le preconizez (casa Francezilor, discuția pe Dunăre etc.) vor aduce un câștig; cred că acțiunea se va concentra și astfel va deveni mai percutant. Dar, să facem și pe urmă să vedem…
7 noiembrie 1979
Cu Anastasia s-a întâmplat un lucru extren de ciudat: operând tăieturile pe care le prevedeam (casa Francezilor, discuția de pe apă) am avut senzația că filmul s-a simplificat excesiv, a devenit linear, urmărind „story-ul” drept, pierzând atmosfera și contorsionarea pe care noi, totuși, am căutat-o atâta. Am ajuns aproape la disperare, nu mai știu ce trebuie să fac. Dacă scot, nu e bine, dacă las, e tot prost. Niciodată nu mi s-a întâmplat ca un film să-și găsească atât de greu echilibrul. Dacă n-ar fi vorba de o miză atît de mare și dacă nu m-aș simți atât de obosit, aș fi putut folosi prilejul unei experiențe extrem de interesante. Cum spunea Horea Murgu, s-ar putea ca materialul să fie „nelegabil”. Asta, desigur, pornește încă de la concepție. Apoi, grăbit din toate părțile și sfătuit nu întotdeauna bine (fetele de la montaj au ajuns o calamitate) filmul nu s-a așezat în matca lui firească. Cu atât mai mult cu cât cei din jurul meu au încercat să-l așeze într-o matcă ce nu i se potrivește. Acum însă, nu are rost să mă lamentez: trebuie să am puterea să văd și să mă lupt ca să scot din el maximum posibil.
25 noiembrie 1979
Premixez Anastasia la 4 benzi. Am impresia că filmul câștigă mult cu muzica și coloana sonoră. Să vedem mai departe dacă această părere mi se confirmă. Rămân însă cu un regret: că nu am dublat-o pe Anda Onesa. M-am lăsat influențat și în același timp mi-a fost mai comod. O să trag consecințele…
27 noiembrie 1979
Am terminat premixajul. De astăzi, mă aștept în orice clipă la vizionare (se pare că, deocamdată, se face cu noul vicepreședinte, Chelaru (1); abia după copia standard îl vede comisia ideologică). Dar filmul poate fi stricat în orice fază. Să dea Dumnezeu să am noroc și să nu se întâmple nimic. Pe de altă parte, sunt curios să-mi dau seama cum arată filmul cu toate componentele lui. A câștigat, sau nu?
28 noiembrie 1979
Vizionarea s-a terminat cu… suspens: adică discuțiile vor avea loc azi. Asta i se datorește lui Marin Stanciu (de la un timp,directorul Centralei „Romania Film„ este chemat la vizionări). La sfârșitul proiecției a propus să se mai gândească. Noul vicepreședinte (care, printre altele, pare un om simpatic) și-a însușit sugestia – probabil nu știa ce să spună -…Din fericire, providența l-a adus ieri la București pe D.R.Popescu. N-a putut sta la proiecție, dar a văzut după aceea filmul – care i-a plăcut foarte mult – și apoi, din nou șansă, s-a întâlnit cu Chelaru care i-a spus că nu are decât două observații minore. Să dea Dumnezeu să fie așa ! Astăzi ne vom lămuri. Dacă vor mai scoate vreo gogomănie, sunt hotărât să le dau o replică de să nu se vadă. Să dea Dumnezeu să nu fie nevoie și să se termine totul cu bine, pentru că numai filmul ar avea de pierdut – și asta nu trebuie să se întâmple. N-am avut impresia că D.R. Popescu a fost doar amabil cu mine; cred că filmul i-a plăcut, într-adevăr. Mi-a spus câteva lucruri care m-au bucurat grozav: că filmul va avea mare succes de presă, că poate merge oriunde în lume și mai ales că acum nimeni nu poate să mai spună că nu avem regizori și nu putem face filme de nivel mondial. Să dea Dumnezeu să fie așa!
29 noiembrie 1979
Discuția cu Chelaru n-a avut loc; dimineață a fost într-o ședință, apoi, pe la prânz, m-am dus cu Bucheru și l-am așteptat pe culoar. A spus că nu are timp să discute și îl va chema el pe Bucheru. De ce numai pe el? Bucheru s-a speriat foarte tare. Crede că vicepreședintele nu vrea să dea drumul la film, că îi e frică și o să-l arate lui Ilie Rădulescu (2). Nu știu ce să cred. S-ar putea să fie așa și atunci nu e chiar bine: înseamnă că vor veni să vadă un film cu probleme și vor deschide ochii lor idioți cât cepele.
1 decembrie 1979
Lucrurile s-au terminat – deocamdată – destul de bine cu Anastasia. Chelaru a cerut doar câteva modificări: să se scoată testicolele taurului; Anastasia să nu apară goală; să se modifice replica „Cine nu-i cu mine, e împotriva noastră”. Desigur că-mi pare rău de astea (mai ales de coițele taurului) dar pe de altă parte, mă simt destul de mulțumit, că putea să fie și mai rău: filmul pune probleme destul de grave, iar aceste modificări nu-l lovesc în structura lui. Bineînțeles că va mai fi un obstacol dificil – vizionarea cu comisia ideologică, pentru aprobarea de difuzare – dar un hop a fost trecut. Să dea Dumnezeu să meargă totul bine.
Deocamdată, mă interesează valoarea filmului. Am chemat mai multă lume să-l vadă și părerile sunt din cele mai bune. Dar, cred că cel mai bun diagnostic l-a dat Pintilie: „că ambiționează să fie o capodoperă și nu-i o capodoperă”. Trebuie să recunosc, am avut această ambiție. De ce nu-i o capodoperă? Motivele sunt multe, dar e bine să-l caut deocamdată pe cel mai grav: poate că asta e limita mea și nu sunt în stare să fac o capodoperă.
12 decembrie 1979
Practic, Anastasia e gata: aseară am terminat mixajul. Poate o să mai fie nevoie de o serie de „plombe”, dar astea sunt mărunțișuri. O muncă s-a încheiat. Să dea Dumnezeu ca filmul să aibă o soartă mai bună: vizionări, primire de presă, plecări etc. Îi urez mult noroc!
13 decembrie 1979
Am pus și ultimul punct la Anastasia (sper, definitiv). Am făcut și plombele de mixaj restante. Deci, filmul e gata. Să dea Dumnezeu să aibă noroc!
31 decembrie 1979
Despre Anastasia am scris multe: într-un cuvânt, am dorit să fac o capodoperă și n-a ieșit o…capodoperă. Starea mea de oboseală și debusolarea după moartea mamei mi-au înjumătățit puterile exact în momentul în care aveam mai multă nevoie de ele. N-a ieșit rău, după unii chiar foarte bine, dar eu nu știu cum să-l iau: un succes, sau nu? Și apoi, filmul n-a ieșit încă! Pentru că mai are de trecut hopul vizionării cu comisia ideologică, ceea ce nu este de glumă…
21 februrie 1980
Astăzi s-ar putea să fie vizionarea la Anastasia. Să dea Dumnezeu să treacă cu bine. Este un mare obstacol pentru mine, iar filmul acesta poate să însemne ceva pentru cariera mea, așa că trebuie să iasă întreg. Sunt foarte decis să nu cedez. Dar este mult mai bine să nu fie nevoie, pentru că ar însemna o luptă care m-ar consuma foarte tare.
22 februarie 1980
Anastasia s-a aprobat! Singurul lucru de modificat este atât de minor (să se vorbească și românește în scenele cu partizanii) încât nici nu merită pomenit. Deci, a scăpat întreg și sunt foarte fericit. Nu speram să nu ridice probleme, dar am avut șansa scandalului făcut de Titus Popovici cu „Ion” și am prins o conjunctură bună. E foarte important pentru mine, de soarta acestui film s-ar putea să depindă multe. Să dea Dumnezeu să aibă noroc și în continuare!
Faptul că filmul lui Daneliuc Proba de microfon de care îmi era teamă că va întâmpina greutăți, a trecut la aprobare cu pierderi minime, la fel ca și Anastasia, mă nedumirește îngrozitor. Din diverse discuții și gânduri ale mele, trag concluzia că, în ciuda faptului că rahatul e atât de mare în cultură, paradoxul este că astăzi facem filme pe care nu le-am fi putut face acum 2-3 ani. Las la o parte faptul că cei care conduc cultura sunt imbecili și-i putem păcali ușor, pentru că nu stă în picioare. Explicația o găsesc în ideea că, totuși, viața nu stă pe loc și – oricât de lent ar evolua – progrese tot face. Desigur, pe de altă parte, decalajul dintre noi și celelalte țări socialiste (cel puțin o parte dintre ele) crește neîncetat. Cred că aici stă miezul chestiunii și merită meditat la el, pentru că întrevăd niște căi de a aduce un profit special filmului românesc și de a-l impune în lume.
Marti 8 aprilie 1980
Din doi in doi ani am avut câte o premieră de film. A trecut și asta Într-un fel – sau în cea mai mare măsură – pentru asta trăiesc: pentru acel moment care zboară ca o clipită, în care trăiesc emoția, incertitudinea, durerea că mă despart de ceva foarte drag. Acum mă simt golit si singur…Anastasia a plecat! Drum bun și mult noroc în ”viață”!
Note
1 Chelaru
2 Ilie Rădulescu