„Ca şi în teatru, şi în cinematografie colaborarea lui Al. Tatos cu D. R. Popescu dă roade dintre cele mai fericite. Încă din primele secvenţe, filmul reţine atenţia prin felul în cre pune în valoare o variată tipologie umană, prin expresivitatea ambianţei şi atmosferei, rpin frumuseţea cadrelor. Satul în care se desfăşoară acţiunea poartă însemnele unei civilizaţii străvechi. Fiecare secvenţă este adânc gândită sub semnul unui adânc şi firesc sincretism. Imaginile cinematografice includ acţiuni apralele sugerate şi accentuate prin fundalul sonor şi prin cel muzical. Producţia Casei de filme 1 cucereşte şi emoţionează printr-o puternică autenticitate şi, firesc, prin cacapciatea profuziei de detalii realiste de a reproduce şi recrea pecetea stilistică a satului românesc“ Natalia Stancu (Scânteia, 9 aprilie 1980).

„Demnitatea — iată o stare familiară lui Alexandru Tatos, cred eu, dominanta regizorului, aşa cum ne-a apărut el începând cu Mere roşii. Practic aceasta a însemnat şi înseamnă: oroarea de cuvinte şi gesturi fără acoperire, o apropiere aproape pioasă de făptura umană, spirit reflexiv, discreţie, fineţe, dar o fineţe nemoleşită, o fineţe acidă, altoită pe tulpina unei lucidităţi ieşite din comun. Regizorul vede enorm. Vede în prim plan şi în adâncime, vede în anasamblu şi în detaliu. Capacitatea sa de a pompa adevăr, adică de a umple porii scenariului cu observaţii proprii, în trecutul apropiat a salvat de la naufragiu scenarii care erau nu poroase ci şvaiţeroase. Aici, sub frumosul titlu al filmului, se petrece o fericită întâlnire între un scriitor de o mare robusteţe şi un regizor de o mare sensibilitate“ Ecaterina Oproiu (România liberă, 9 aprilie 1980).

„Acest regizor al unei demne «grăbiri încete» are un simţ al mişcărilor realităţii, declarate sau secrete, care imprimă, iar uneori corectează din mers direcţia filmelor sale. Este ceea ce se întâmplă şi cu Duios Anastasia trecea, care ocoleşte prima chemare a nuvelei, interpretarea modernă a mitului Antigonei, cu încărcătura lui de realism poetic, săpând în altă parte, acolo unde se scriu la ora actuală, multe dintre pariurile ambiţioase ale cinematografului care îşi propune să definească, în limbaj propriu, condiţia umană în raport cu puterea, cu opresiunea, cu imperativul rezistenţei, al opţiunii“ Magda Mihăilescu (Informaţia Bucureştiului, 9 aprilie 1980).

„Duios Anastasia trecea — cel de al patrulea şi cel mai profund lungmetraj realizat de Alexandru Tatos — se construieşte aparent liniar, fără inventive racorduri, dar secvenţele-perechi îi conferă o incantaţie aparte, firească şi, deopotrivă, isolită. Ca leitmotive revin cadrele mohorâte ale ivirii zorilor; aceeaşi schemă a dispunerii elementelor contrastante se regăseşte în scena măştilor de gaze şi în cea a jocului de-a războiul; iar semnele insinuării fanatismului pornesc din registrul parodic — secundul cu mustaţă a la Hitler, doctorul cu postişe, domnul Paul cu urma spumei de ras — pentru a ajunge la demascarea virulentă a sinistrei implicări în asasinarea libertăţii şi căldurii umane. Iar strigătul, din final, al copilului martor se leagă cu mărturia bătrânei destre condiţia adevărată a existenţei neîntinate. Redimensionarea meditaţiei filmice se înfăptuieşte astfel natural, din interiorul naraţiunii, către semnificaţiile perene, etern valabile“ Ioana Creangă (România literară, 10 aprilie 1980).

„Alexandru Tatos este, în mod cert, unul dintre cei mai interesanţi realizatori de film de la noi. Știu perfect că laudele îl deranjează pe acest modest, dar fermecător om al peliculei. Și tocmai din pricina asta i le transmit deschis. Împreună cu D.R.Popescu ne-a oferit un film de referinţă. Un film vorbind despre o lume chinuită — pentru că numai chinuită este lumea războiului ! (extraordinară prezenţa ocupantului, prezenţa ororii; remarcaţi, stimaţi cititori ai acestor rânduri, cât de puţin apar hitleriştii; totuşi ei se simt, incontinuu, modificând felul de a fi al oamenilor)“ Horia Pătraşcu (Flacăra, 10 aprilie 1980).

„Filmul acesta foloseşte datele unei întâmplări, determinate în timp şi spaţiu, ca să desprindă trăsături şi caractere ce-şi au originea într-un timp imemorial şi într-un spaţiu situat la răscrucea tuturor vânturilor; (…) realizatorul şi-a organizat acest studiu de caractere nu pe portativul unei naraţiuni fluide, alimentate de întâmplări cu un eşafodaj ordonat de tensiunea lor ca şi de acumularea de fapte, ci pe două planuri paralele: unul descriind parcă prin binoclu ceea ce se petrece într-un sat în timpul celui de al doilea război mondial şi unde, prin efectul distanţei, mişcarea se transformă într-un fundal unduios, animat doar atât cât să nu devină un cadru static din care sunt extraşi în prim plan, rând pe rând, nişte oameni cu figuri diferite dar cu comportamente stereotipe. În cel de al doilea plan, adică în planul paralel, totul se cufundă în tăceri prelungi, apăsate de o atmosferă prevestitoare. Cerul e surprins pe furiş, printr-un ochi de geam, şi peisajul asistă ca un martor impasibil la un ritual al căderii măştilor, într-un bal de multe ori grotesc când nu este jalnic, un bal al fricii, al spaimei de a fi altfel decât o cere forţa bolnavă a unor vremuri tulburi“ Mircea Alexandrescu (Contemporanul, 11 aprilie 1980).

„Se poate filma universul vorbit al lui D.R. Popescu? Filmul reuşeşte să ne convingă admirabil de virtuţile cinematografice ascunse, de esxpesivitatea vizuală a universului miraculos al povesitorului. Satul lui D. R. Popescu, în care «se petrec tragedi shakepeariene» (Eugen Simion), e populat de o umanitate pestriţă reductibilă la tăcere de un eveniment şoc, care să rupă inerţia bunului simţ comun. Aceasta este faza de interpretare în care prozatorul însuşi, ca autor al scenariului, o dă propriei sale nuvele. Discursul-dezbatere din textul literar şi adaptarea la un tragic grotesc al mitului sunt înlocuite cu o necesară şi mult mai liniştită ordonare epică. Replicile personajelor sunt acum mai scurte, vorbitului i se perefră o vizuală tăcere“ Costin Tuchilă (Luceafărul, 26 aprilie 1980).

„Filmul se desfoaie cu grijă faţă de amănuntul tipologic şi de atmosferă, cu o mai mare grijă decât faţă de întreg. Adică faţă de ritmul şi respiraţia operei (…) Înaintând treptat, spre o construcţie ce impune prin simetrie şi minuţie a execuţiei, filmul îşi dezvăluie nu cheia — secretul şi-l păstrează ca orice operă originală — ci gradaţia oarecum concentrică, direcţiile de atac filozofic, respectiv asediul laşităţii din multiple unghiuri, de la masca grotescă a grupului din cârciumă cu spaima lui agresiv animalică, la aspectul umil ca un scâncet de prunc al lui Emil, cel în care toate sunt ciuntite şi înjumătăţite cu ajutorul unui tată pentru care important e să trăieşti. (…) Anastasia, în viziunea filmului, devine revelatorul stării de moarte a conştiinţei unde fasciştii vor să aducă un sat întreg. Anastasia e elementul de contrast faţă de tăcerea ce seamănă a sinucidere prin laşitate“ Alice Mănoiu (Cinema nr. 4, aprilie 1980)

„Ne aflăm în faţa unui film pe care trebuie să-l privim cu tăcerea durerilor de suflet. Și cu o luciditate metalică. Pentru că mai mult decât oricând şi oricine, Alexandru Tatos a păşit cu mintea şi cu sufletul în adaptarea cinematografică a unei opere literare care. Nu întâmplător, este a lui Dumitru Radu Popescu (…) Regizorul reflexiei subterane ne-a dăruit un film care nu e doar traducerea conţinutului unei proze ci expresia cinematografică a spiritualităţii acesteia, purtând marca distinctivă a unei atitudini creatoare, a unui mod propriu de gândire, a unei viziuni originale, aparţinând unei adevărate personalităţi“ Nicoleta Gherghel (Ramuri nr. 8 din 1980)