„Un film de Tatos înseamnă un film de atmosferă. (…) Fructe de pădure îşi câştigă lesne atmosfera. Cu un ceva în plus care-l desprinde din plutonul celorlalte filme ale regizorului, îi dă un aer şi o aură anume. Ceva tainic învăluie prima parte a filmului şi împinge povestea într-un timp fără timp, într-o etrnitate a eternelor poveşti de dragoste. Chiar şi după ce misterul se destramă şi povestea îşi mărturiseşte apartenenţa la zilele noastre, aburul de veşnicie rămâne încă uşor agăţat de umerii ei. Se prea poate ca la rezistenţa acestui văl de mister să contribuie şi multele tăceri care separă vorbele, tăceri pline, pentru că între ele se strecoară şi gândurile nerostite ale personajelor, ale autorilor, transmise într-o perfectă stare de comunicare spectatorului. Se prea poate ca acel mister să fie întreţinut şi de multele detalii care însoţesc mersul povestirii şi creează mereu canale de comunicare cu alte idei posibile“ Eva Sîrbu (Cinema, decembrie 1983)
„Fructe de pădure nu este un film al loviturilor spectaculoase, al unei atracţiozităţi inechivoce, nu are nimic din succesul imediat şi sigur. Nimic din toate acestea. Filmul debutează anevoios şi se încheagă greu, povestea se ţese într-un ritm care nu este al filmului zis modern, ci mai curând al unei atempotalităţi ce stă mai bine locului şi oamenilor lui de aici. Aş spune că e un film cu ritm de doină în care lucrurile nu se ştie bine dacă se întâmplă sau s-au întâmplat cândva, în care durerea nu mai doare, dar nici nu este uitată vreodată, bucuria nu este veselă, iar tristeţea nu este zgomotoasă şi în care viaţa nu este nici grea nici uşoară. Introduceţi pe acest fundal de simţire omenească o întâmplare cu un băiat şi o fată care se întâlnesc pentru o clipă şi se despart pentru totdeauna ca să înţelegeţi de ce naraţiunea oferită de Tatos este cinematografică prin imagine, dar cu o înclinaţie spre eseul filosofic“ Mircea Alexandrescu (Contemporanul, nr. 50, 9 decembrie 1983).
„Cu un incontestabil talent de a găsi fizionomii şi siluete, talent moştenit de la neorealişti, dar şi fructificat, sub aparenţa unai modestii polemice, cultivată de Alexandru Tatos cu un pronunţat şi mereu reafirmat refuz al clişeelor, clişee care au săpat un şanţ, dacă nu un abis între viaţa de pe ecran şi «aşa e viaţaaaa !»; cu o fineţe care ţine de structura lui de artist pentru care murele nu-s doar mure, un vagonet nu-i doar un vagonet, o rochie de mireasă nu-i doar o rochie de mireasă, autorii realizează un film mai mult decât ataşant“ Ecaterina Oproiu (România liberă, nr. 12158, sâmbătă 3 decembrie 1983).
„Regizorul Alexandru Tatos surprinde semnele anotimpurilor, urmăreşte soarele molcom al sfârşitului de vară, ceţurile toamnei şi imaculata strălucire a zăpezii, căderea înserării şi înourarea cerului. El dilată scurgerea timpului prin fireasca încetineală a mişcării în decorul feeric şi precipită grotesc acţiunea ce rămâne în afara patriarhalei zone forestiere. Contrastul e — poate — uneori prea marcat, dar efectele se construiesc, în ambele tonalităţi, cu siguranţă — incomodantă fiind doar, câteodată, voinţa de a supralicita“ Ioana Creangă (România literară nr. 49, 3 decembrie 1983).
„Regizorul alege calea unui intimism cuminte, epurând materia filmului de culorile tari, exagerate, efortul său fiind îndreptat mai ales spre reconstituirea realistă a cadrului. Dragostea între fata de la munte şi băiatul de bani-gata care o iubeşte şi o uită are, în filmul lui Tatos, aerul unei întâmplări absolut normale; şi chiar dacă ar fi aşa, atunci la ce bun un film care să o ilustreze?“ Nicolae Mateescu (Luceafărul, nr. 113, 7 ianuarie 1984)
„Nu greşesc, sper, observând că autorul a mizat pe estetica grotescului, a urâtului, pe punerea în cadru a lumii inculpaţilor (…) şi că, observaţie valabilă pentru ansamblul filmului, a dereglat în felul acesta echilibrul demontsraţiei sale regizorale. Fructe de pădure rămâne ca o experienţă parţial omologată şi totodată ca o lecţie de imagine funcţionând printr-o admirabilă aderenţă la realitate, chiar dacă sunt vizibile cele două linii ale ei, derivate, în principal, din atitudinea regizorului faţă de realitatea vieţii oamenilor de munte, observaţi când cu un ochi sincer şi curat, când tulburat şi producător de spectacole de bâlci“ Ioan Lazăr (Scânteia tineretului, marţi 27 decembrie 1983).
„Se râde chiar mult la acest film, deşi cam strâmb. Evitând spectaculosul cinematografic de acţiune, Tatos s-a oprit la un alt gen de spectaculos — cel al narării ostentative (sunt secveţe foarte lungi aici, dar cărora nu le simţi lungimea — cu o singură excepţie: cea a naşterii, salvată, însă, surprinzător de bine de tânăra interpretă a rolului principal, Manuela Boboc, nu numai debutantă, dar şi neprofesionistă, aproape un copil) sunt aşadar secveţe lungi, lucrate cu migală de artizan: cele două nunţi sau restaurantul sau «masa tatălui» sau «idila din maşină» — pentru a pomeni doar câteva, acestea fiind cu totul şi cu totul remarcabile“ Horia Pătraşcu (Flacăra nr. 47, vineri 25 noiembrie 1983).
„La Fructe de pădure şi tonul şi povestea şi stilul Tatos — pentru că există un asemenea stil — se suprapun tonului povestirii şi stilului prozatorului (D.R.Popescu) fără a impieta asupra originalităţii cinematografice. Două cutii de rezonanţă scoţând împreună acelaşi sunet omenesc, pur“ Alice Mănoiu (Scânteia, duminică 5 februarie 1984).
„Principala obiecţie critică vine din constatarea unui exces: excesul de discreţie; ceea ce — a un prim nivel — reprezintă o calitate, devine contrariul ei când atenuează vigoarea estetică a demonstraţiei pe care şi-a propus-o Al. Tatos…Ca şi cum într-un proces ţi-ai susţine pledoaria numai prin probe adevărate, dar lipsite de relevanţă“ Nicolae Ulieriu (Săptămâna nr. 49, vineri 9 decembrie 1983).