„Filmul, după convingerea mea, a fost pornit nu dintr-o afinitate, ci mai curând dintr-o tentaţie polemică cu romanul. (…) Procesul de dramatizare a naraţiunii cinematografice are de luptat cu caracterul obiectiv şi discursiv al romanului propriuzis. Cineastul întoarce unghiul de privire de pe o descriere ascendentă gen «work in progress» a romanului pe acela de reconstituire şi nu obiectivă ci strict subiectivă. (…) Optând pentru un unghi propriu de abordare a sursei literare, autorii s-au concentrat asupra destinului tragic al unicului personaj pe care o conştiinţă mai profundă şi mai sensibilă la marile probleme ale vremii lui îl făcea apt să centreze privirile şi, descriindu-i periplul, să descrie o lume întreagă. De aici iniţiativa cineastului n-a mai aflat sprijin în sursa literară şi ar fi trebuit să dezvolte o structură dramatică proprie, să-şi adâncească viziunea despre condiţionarea şi alienarea lui Comşa. Această parte a povestirii cinematografice   e mai mult intenţională şi, oricum, procedează mai mult prin gesturi simbolice şi mai puţin prin analize aplicate şi subtile“. Mircea Alexandrescu (Cinema,…).

„În demersul pe care Peter Sălcudeanu şi Alexandru Tatos îl întreprind pentru aducerea pe ecran a cărţii lui Cezar Petrescu se pot desluşi două constante – acestea făcând şi meritul şi scăderile filmului; pe de o parte reducţia întregului roman la o naraţiune subiectivă, relatată din unghiul eroului principal — filmul fiind de fapt un amplu sistem de flash-back-uri (rânduite după legile capricioase ale memoriei lui Radu Comşa aflat «în curs de» a se sinucide); pe de alta, supunerea acestui sistem la rigorile unui program atât de bine strunit, încât efectul este al unui singur enunţ, al unei singure propoziţii — ce-i drept enorme !“ Nicolae Ulieru (Săptămâna nr. 28, vineri 11 iulie 1986)

„Filmul ia treptat înfăţişarea zvâcnită, nervoasă a unui coşmar, în care amintirile eroului se repetă, se întrerup, se suprapun, se întrepătrund, recosntituind mai mult o stare decât o acţiune, mai mult o explicaţie decât o afirmaţie“. Romulus Rusan (România literară, nr. 29, joi 17 iulie 1986)

„Ca într-un teatru al judecăţii din urmă şi al unei definitive despărţiri, întregul spaţiu al filmului este imaginat ca fiind unul şi acelaşi (cu excepţia exterioarelor), câţiva pereţi care parcă resping lumina, în ciuda ferestrelor unificatoare, recognoscibile. Este, fără îndoială, şi o performanţă a operatorului Călin Ghibu, aceea de a filma, sub acelaşi acoperiş, câteva lumi diferite: «o singură cameră şi atâtea voci» — ca să parafrazăm o cunoscută scriere“. Magda Mihăilescu (Informaţia Bucureştiului nr. 10189, Sâmbătă 26 iulie 1986).

„Ocolind tot ce înseamnă «sentimentalism» şi «melodramatic» în «Întunecare», Tatos propune o lectură a romanului în cheie existenţialistă, descifrând în el «contingenţa existenţei umane». Dezechlibrul, lipsa de perspectivă, incertitudinea singurătatea, alienarea, disperarea, neantul. (…) Din dialogurile nesfârşite, din mulţimea de personaje şi de trasee, scenaristul a selectat pe cele care intrau în rezonanţă cu gândul regizoral şi cu sensul căutat: drama unei omeniri care nu a învăţat nimic dintr-un măcel şi care se îndreaptă, inevitabil, spre altul. (…) Fluenţa la nivelul ideii a fost realizată cu brio. Discutabilă e însă realizarea unei alte fluenţe: să-i spunem fluenţa emoţională. Adică: pulverizarea schemei epice, înlocuirea suitei «introducere, cuprins, încheiere» cu un mozaic de impulsuri ţâşnite haotic, din hăţişurile amintirii, toată această construcţie alambicată nu configurează, în paralel, cu destulă acurateţe, şi o sinusoidă a emoţiei, un crescendo al dramatismului, şi senzaţia de cerc care se strânge ca să conducă inevitabil la gestul disperat de la sfârşit. (…) Un film foarte serios, foarte muncit, şi totuşi un film care îl reprezintă mai puţin pe Alexandru Tatos «personal»“ Eugenia Vodă (Scânteia tineretului. Supliment literar-artistic. nr. 26/27, 28 iunie/5 iulie 1986).

„Vedem Întunecare şi înţelegem de ce ne era pur şi simplu dor de un nou film al lui Alexandru Tatos. Nostalgia aceasta a noastră are şi un nume : dorul de echilibru. Întunecare este un film de mare rigoare a concepţiei cinematografice, compus printtr-un sistem de flash-back-uri asociative şi structurat pe câteva nivele simbolice. (…) Întregul se compune caleidoscopic, din secveneţe care se cheamă şi se resping, se caută şi se refuză, montate într-o aparentă dezordine (temporală, spaţială) care accentuează însă, puternic, hăul sufletesc tot mai adânc al eroului“. Călin Căliman (Contemporanul nr. 24, 13 iunie 1986)

„Ecranizarea lui Alexandru Tatos preia sugestiile scenariului într-o manieră teatrală, expresionistă ; lumea pe care o «vede» Radu Comşa în ultimele clipe ale vieţii este mai curând coşmarul său decât lumea însăşi, în datele sale reale. Pornit, la debut, pe o cale realistă, a firescului şi a adevărului existenţei, Alexandru tatos trădează în ultimele sale filme direcţia aceasta ; contactul său cu literatura nu mi se pare benefic ; efectele su început să-l interesezet decât cauzele ; filmul său, compus din ecouri şi reverberaţii, acoperă sunetul clar al vocii unui regizor care începuse promiţător“ Nicolae Mateescu (Luceafărul nr. 26, 28 iunie 1986).

„Aleandru Tatos urmăreşte consecvent fixarea pe peliculă a viziunii sale, cutezând să încerce la vedere, pentru prima oară după un deceniu de carieră cinematografică stabilirea de punţi către experienţele sale teatrale de început. (…) Piesele mozaicului se îmbină perfect, poate prea perfect. Dacă descifrarea arhitecturii «canonice» se petrece normal, după o treime din derularea proiecţiei, spectatorul atent şi cult — pe care şi-l doreşte realizatorul — e apoi privat de surprize; aşteptând răbdător desele reîntâlniri cu frumoasele privelişti subacvatice, cărora li se abandonează pentru totdeauna mutiletul de război, numără eventual de câte ori revin terifiantele simboluri ale morţii şi exploziile obuzelor, macinând neîncetat nu numai pământul şi oamenii, ci răscolind până şi mormintele. În schimb, pe traiectorii schematic teatrale gravitează deliberat aventurile de dragoste ale lui Radu cel cu «gură de cadână», păstrate în memorie de succesive generaţii de cititori adolescenţi “ Ioana Creangă (România literară nr. 25, joi 19 iunie 1986)