13 noiembrie 1974

Băieșu a propus la  Casa de filme a lui Bucheru un film după nuvela sa “38 de grade cu doi“. I-a vorbit lui Bucheru (1) despre mine și a fost perfect de acord.(…) Din nuvela asta poate ieși un film bun – mai bun și mai interesant decât “Omul de la Buzău“.

 

6 februarie 1975

Lucrez în draci la decupajul la “Treizecișiopt cu doi“. În patru zile am făcut cam unsfert din el. De mult n-am mai ucrat cu atâta plăcere la ceva: nici nu știu când trec orele.

 

15 februarie 1975

Băieșu mi-a adus ultimele pagini ale scenariului: cu totul numără 38! Din asta

Trebuie să fac un film…Mi-e teamă că lucrurile încep să se dilueze și filmul să scadă vizibil în interes. Încă nu pot să-mi dau seama. Încerc să fac un film fără “story” – descrierea a două zile din viața unui medic care întâmpină greutăți, dar are și bucurii în acest răstimp. Nu știu dacă ține… Totul ar fi luat altă turnură și ar fi avut altă miză dacă păstram ideea mea inițială, ca Mitică să fie medic oncolog.

 

6 aprilie 1975

Aflu că s-au cerut modificări la scenariu… Tare greu mai merg lucrurile la noi! Scenariul părea fără probleme și, uite… Nu se poate  face nimic, mai ales un film de actualitate.

 

10 aprilie 1975

Observațiile au fost deosebit de cretine. S-a spus că Mitică e  prea grosolan și trebuie să-și rezolve greutățile pe care și le face singur. Dar asta era frumusețea personajului, prin asta era un om cu mari calități și cu defecte, nu o schemă!

 

 

16 aprilie 1975

Se tem că scenariul nu are ”nimic cu socialismul“ și dacă această obsevație – deși absurdă – va plana și în continuare, e grav, nu mai lasă loc la nici o șansă.

 

17 mai 1975

Scenariul a primit aprobarea, așa că poate intra în producție. Echipa de realizatori principali se conturează bine: Florin Mihăilescu la imagine, Gaby Pauliu la costume și, eventual, Vittorio Holtier la decor, dacă va accepta și bine ar fi!

 

 28 mai 1975

Mă așteaptă o treabă grea, pe care mi-am dorit-o atâta – debutul în film. N-am voie să ratez această încercare, atât de important pentru mine. Munca începe de la scenariu, care trebuie îmbunătățit, apoi distribuția și toate celelalte. Nu va fi o viață dulce, ci dimpotivă, un an de muncă cumplită, nervi și chinuri. Apoi, mâncătoria și viața grea din Buftea… Trebuie să mă înarmez bine și mai ales, să mă pregătesc.

 

3 iunie 1975

La film încep greutățile și lupta. ACIN.-ul (2) nu-și dă avizul pentru Holtier. Trebuie să mă țin tare și mai ales  să nu las impresia că dacă vreau să fac film, o să fac în orice condiții.

 

25 iunie 1975

Altă problemă la film, destul de gravă: lui Mircea Diaconu nu-I dau drumul din armată.Trebuie luptat serios, altfel înseamnă să amân filmarile…

3

18 iulie 1975

Dan Naum și mai ales Iulian Mihu, care au citit scenariul, mi-au spus ca nu le-a plăcut. Desigur, nu pot fi toți de aceași părere și să cadă în fund după el, dar un semnal de alarmă trebuie să trag. Cred că are multe lacune, pe care trebuie să le rezolv la filmare unde experiența mea redusă poate să-mi joace feste. Mai trebuie să stau pe dramaturgie.

 

20 iulie 1975

E foarte important ca filmul să fie credibil. (…) Sunt încă multe lucruri subtiri. În primul rând, figura lui Mitroi și relația acestuia cu Mitică. În forma în care este acum, este schematic și pueril. Trebuie să capete mult mai multă consistență și putere de generalizare. În fond, trebuie să exprime lupta dintre talent și pasiune cu mediocritatea avidă de situație socială. Mitroi este prototipul personajului plafonat profesional, care a ajuns la o anumită situație pe care și-o vede pericliatată de talentul lui Mitică. Poate fi un bun profesionist, dar prudent și limitat. Ascensiunea lui Mitică, talentul său, pasiunea, toate acestea nu le suportă și încearcă să le înăbușe, mai ales că Mitică, cu lipsa sa de tact și fără știința de a se descurca în  “relațiile sociale“ îi amintește mereu lui Mitroi unde îi este locul. Desigur, spuse astfel, lucrurile par frumoase. Totul este să capete o formă concretă în scenariu. Încă n-am găsit soluțiile cele mai nimerite. Deasemenea, este necesar să verific și celelalte relații din film. Mai este un lucru, pe care l-am gândit de la început și care poate da o miză filmului, dar pe care nu l-am subliniat suficient: lupta lui Mitică cu moartea. Având aceste imperative în față, devine explicabil de ce Mitică nu face niciun efort de a se controla față de Mitroi sau de a-și rezolva alte probleme de conveniență. Numai că trebuie să găsesc și în acest caz felul cel mai nimerit în care să se spună. Poate că e mai bine să fie spus pe șleau, într-unul dintre dialoguri.

 

22 iulie 1975

Ieri s-au văzut probele filmate și s-au discutat ultimele roluri rămase în suspensie (fetele, Pandele, Gheghe). Cu destulă diplomație, de care nu mă credeam capabil, am obținut aproape tot ce doream: pe doctoral Petrescu, pe Angela Stoenescu etc Lucrurile s-au încurcat la Alice, unde eu o voiam pe Raluca Zamfirescu sau pe Tamara Crețulescu. Bucheru, căruia i-a “sărit” Nina Zăinescu din rolul Suzi, s-a ambiționat și mi le-a refuzat. Cam așa se fac distribuțiile la film: pe toanele sau dispoziția unuia și altuia. S-a mai făcut și un plebiscit! Când s-a discutat “Suzi”, Bucheru a pus pe toată lumea – erau toți redactorii lui – să-și spună părerea și să voteze!  Vasăzică, tu ca regizor te gândești la filmul tău atâta vreme, îți compui personajele și apoi vine unul și altul, poate că nici n-au citit scenariul, sau l-au citit pe frunzărite și-și dă cu părerea. Democratic procedeu, dar lipsit de orice tangență cu arta.

 

23 iulie 1975

O primă dorință mi-am realizat-o: să nu am actori cunoscuți în distribuție, văzuți și răzvăzuți, ca filmul să capete un plus de autenticitate. Desigur, răspunderea mea se dublează. Trebuie ca toți acestia să joace bine, mai ales neprofesioniștii. În altă ordine de idei, nu pot să mă plâng de Bucheru:  am obținut cam tot ce am vrut de la el, până acum ne-am înțeles destul de bine. De-ar ține până la sfârșit… Nici un producător nu mi-ar fi aprobat această distribuție, fără nume sonore și actori de succes, cu excepția lui Diaconu.

 

28 iulie 1975

Am o anumită siguranță că filmul va ieși bine. Asta nu mă caracterizează și nu cred că e bine să fiu prea liniștit. E adevărat că e preferabil să fie așa, decât să lucrez speriat, sub presiunea panicii – va veni și asta, probabil, dar nici prea liniștit nu am voie să fiu: sunt atâtea lucruri pe care nu le știu încă. Acum, când am intrat în linie dreaptă – dacă nu se va întampla nimic anormal – mai sunt două săptămâni până la începerea filmărilor – trebuie să mă adun definitive și să văd ce se poate face ca lucrurile să iasă bine, să văd unde mai sunt hibe de concepție.

 

3 august 1975

Azi mă duc iarăși la spital. Am mai fost acum câteva zileși am asistat la două operații. Credeam că niciodată n-am să pot să mă uit la așa ceva. Dar… te

obișnuiești. Am rezistat mai ușor decât speram. Mai ales când ești în sala de operații, totul devine atât de obișnuit! Corpul omenesc devine un obiect, pe care se lucrează precis și conștiincios, fără nimic spectaculos. Ba chiar, din punctual ăsta de vedere, am fost, într-un fel, dezamăgit. Îmi închipuiam că se petrece cine știe ce, care mă va inspira pentrufilmare. Acum trebuie să-mi revizui o serie întreagă de lucruri. Cred că tocmai această luptă încordată, precisă și monotonă, cu nimic spectaculos în ea, trebuie să reiasă din operațiile filmate. Totul e să reușesc…

 

10 august 1975

În ultimul moment, ieri, am fost anunțat că nu mai fac filmul pe Eastman, ci pe ORWO, ceeace era foarte prost. Toată atmosfera se ducea naibii, ca să nu mai vorbesc că, din plecare, filmul era condamnat să nu mai aibă nici un viitor – adică să plece vreodată în Occident. În cele din urmă Bucheru a înțeles și a revenit. Până acum am obținut tot ce am vrut. Desigur, mi-am asumat o responsabilitate sporită: n-am voie să fac un film prost. Dar, parcă altfel n-o aveam?

 

20 august 1975

Ce am făcut până acum și cum sunt pregătit pentru începerea filmărilor? Se  putea și mai bine. De ceea ce nu s-a făcut, numai eu sunt de vină. Cred că s-au câștigat câteva lucruri în gândirea filmului, dar puteam să câștig mult mai multe. Din păcate, n-am putut să mă mobilizez suficient,. Și nu e bine. Deși îmi dau seama că sunt în fața încercării artistice cea mai grea din viața mea, mai ales că lucrez într-un gen care-mi este cel mai puțin cunoscut; unde nu am experiență și nu știu o serie de lucruri. Pe de altă parte, reușind marea performanță de a pătrunde în cinematografie, n-am voie să calc greșit : mulți mă hulesc și abia așteaptă s-o zbârcesc. În sfârșit, cam tardive aceste lamentări. Nu-mi rămâne decât să mă adun și să recuperez ce se mai poate recupera.

23 august 1975

Azi încep filmarile. Sunt la un sfert de pas de ceea ce mi-am dorit de atâta vreme : să fac film. Iată că dorinta mi s-a realizat . Mi se oferă o șansă pe care n-am voie s-o pierd. Poate însemna pentru mine totul sau nimic. Debutul meu trebuie să fie mult mai elocvent  decât pentru un regizor oarecare: vin din teatru, nu sunt de-al lor, trebuie să fac mai mult, altfel nu mai pup film. Și nu e totul să faci primul film: trebuie ca prin el să ajungi să-l faci pe al doilea. Sunt întrebat mereu dacă am emoții. Sincer să fiu, nu aveam, dar tot fiind întrebat, am început să mă neliniștesc. E normal, joc o mare carte . Dumnezeu să-mi dea noroc! Trebuie să reușesc!

24 august 1975. Râmnicu Vâlcea

Ieri a fost o zi mare pentru mine: am tras  primul “tur de manivelă “ la Mere roșii. Cadrul numărul 239. După ce s-a filmat cadrul, Florin Mihăilescu a venit și m-a pupat. Deși filmarea a mers bine, am plecat cu un sentiment de insatisfacție. Mi s-a părut că tot ceea ce am filmat a fost neinteresant. In orice caz, sunt sigur de un lucru : spre sfarșit, am cam fușerit filmarea. Într-un cuvânt, sunt nemulțumit de ceea ce am făcut.

 

29 august 1975

Am văzut primul material – ceea ce am filmat în primele două săptămâni. Nu e rău. Chiar de loc! Cred că și ceea ce am filmat în ultimele zile va fi destul de bine. N-aș vrea să mă îmbăt cu apa, dar încep să cred că va ieși un film bun. Cadrul este veridic. Desigur, asta nu înseamnă încă nimic. Când vor fi puse cap la cap se va vedea dacă se leagă “ maioneza “. dar, în orice caz, acum filmez cu mai multă încredere.     

 

5 septembrie 1975

A trecut o săptămână grea pentru mine, plină de incertitudini, gânduri și consum nervos. În primul rând, a fost vizionarea primului material la Buftea. Credeam că am făcut pământul praf. N-a fost așa. Echipa de montaj – Cristina Ionescu, Yolanda Mântulescu, Dan Naum – si mai ales Dan Pița l-au primit destul de prost, cu multe critici (Dan, chiar foarte dur). Situația s-a dres cand a apărut materialul de la “Salon Mitică “. De aici ar trebui sa pornească filmul. Dar, tot de aici vor începe necazurile. Constantin Stoiciu, producătorul delegat de la Casa de filme, a văzut doar acest material și s-a speriat. I-a comunicat asta și directorului Bucheru. E prea mult adevăr si asta nu vrea să vadă nimeni. Câte ar fi de spus pe tema asta !

 

7 septembrie 1975

N-a fost bine. Adică, a fost așa cum mă așteptam: Bucheru mi-a imputat același lucru ca și Stoiciu. Sunt în pericol ca filmul să fie dus pe alt drum. Băieșu n-a venit să mă sprijine. În plus, mi-am descoperit multe defecte și chiar secvențe ratate (vezi scena cu Gheghe din “Cabinet Mitică“). Cred că în general m-a obsedat ideea să filmez corect și adevărat. Arta lipsește, materialul este oarecum impersonal, pândit de pericolul banalității – o banalitate neartistică.

Am luat lucrurile prea ușor. Din fericire, mai am timp să-mi revin, nu am filmat prea mult, iar unele lucruri le pot refilma. Trebuie, însă, să mă remontez. Mă paște pericolul să fac un film prost și pe deasupra, și cu probleme. Toate visurile mele în legatură cu filmul s-ar putea nărui ca un castel din cărti de joc. La muncă, Sandule!

9 septembrie 1975

Astăzi plec din nou la filmări. Cu moralul mult mai scăzut, chinuit și măcinat de propriile mele îndoieli, precum și de “tratamentul“ la care am fost supus în ultimele zile. Hotărât lucru, sunt un om foarte slab, mă dezechilibrez la cea mai mică adiere de vânt. Pentru că, în primul rând, nu trebuie să-mi fac nici o iluzie, nu se putea întâmpla decât așa: filmul să aibă probleme. În al doilea rând, ca să fac un film adevărat, trebuia să mă înarmez pentru o luptă foarte grea. Oare am să rezist?

 

15 septembrie 1975. Râmnicu Vâlcea

Sunt de aproape o săptămână aici . Deși cred că am filmat mai bine ca înainte, am fost tot timpul cu morcovul în mine: atât sub presiunea ultimelor discuții, cât și teama propriei mele insuficiențe in materie de filmat. Pentru că, trebuie să recunosc, am niște mari defecte, pe care dacă nu le remediez, n-am să ajung niciodată un bun regizor: lipsa de atenție, concentrare și răbdare. Mă pierd foarte ușor în timp ce filmez un cadru, n-am răbdare să-l frec cât trebuie, pierd o serie de amănunte. S-ar putea ca subiectul să nu mă inspire foarte mult, ori, pur și simplu, necunoașterea în materie de film să reteze aripile fanteziei. În orice caz, nu-mi vin idei noi, mă limitez de cele mai multe ori la ce am gândit acasă și nu știu dacă e suficient.

 

5 octombrie 1975

Am avut iar o pauză de câteva zile – nu l-am avut pe Diaconu. Mi-a prins bine într-un fel, am fost la București, am văzut materialul, am pus semne la câteva secvențe, am mai discutat. Se pare că am filmat mai bine în ultima vreme. Bucheru si cei de la Casa de filme au fost încântați. Bucheru mi-a transmis prin Dan Pița că acum e liniștit și contează foarte mult pe acest film. Desigur, nu trebuie să mă culc pe o ureche, mâine se poate schimba totul. Mai ales că, toate impresiile favorabile pornesc de la o singură secvență : scena de dragoste dintre Suzi și Mitică. E secvența pe care am lucrat-o cel mai mult. Prin natura ei te inspira la lucruri mai deosebite. O să mă lămuresc dacă putem face tot filmul la stilul și la nivelul acesta. Deocamdată, mă îndoiesc. Natura filmului mă impinge la altceva: o exprimare mai directă, mai simplă. Desigur, riscă să fie singura secvență deosebită din film. Trebuie să-i mai creez câteva puncte de sprijin. În altă ordine de idei, Dan mă acuză că trec prea ușor sau prea neutru peste niște lucruri: de pildă, relațiile cu copii sau cele dintre soții Gheghe. Deocamdată nu sunt de acord cu acest principiu. Cred că le-am dezvoltat în măsura în care erau necesare în film. Filmul ăsta trebuie povestit simplu. Și apoi, lipsa simțului de esențializare este la fel de periculoasă  ca simplismul, pentru că poate încărca inutil.

 

10 octombrie 1985. Râmnicu Vâlcea

Azi se încheie etapa Râmnicu Vâlcea. Plec de aici cu aproape două mii de metri trași. Deci, filmul este aproape gata. E bine? E rău? Cred că și una și alta: am și lucruri bune și lucruri rele. Ieri am văzut materialul de săptămâna trecută. Am plecat cu un sentiment de insatisfacție. Poate pentru că erau niște lucruri la care țineam și ma așteptam la mai mult.

 

12 octombrie 1975

Ce e ciudat, starea de spirit pe care o ai la filmare nu este totdeauna conformă cu calitatea materialului pe care l-ai filmat. Multe lucruri le-am crezut reușite în momentul  când le-am filmat, pentru ca, apoi, să-mi schimb părerea.

                                                     

25 octombrie 1975

Cu chiu cu vai, filmările se apropie de sfârșit. A fost ghinionul că ne-a plouat tot timpul. Important este să  reușesc să filmez exteriorul de la Câmpina. Atunci pot să spun ca am terminat. Cum va ieși? Am o temere: inhibat și complexat de necunoașterea atâtor probleme profesionale propriu-zise, m-a preocupat în primul rând să nu fac gafe. Se pare că am reușit acest lucru. În schimb, există pericolul să fie un film corect și atâta tot. Adică, să-i lipsească un soi de nebunie, cutezanță și strălucire. Ce era de preferat?  Greu de spus. O să mai treacă ceva timp până am să știu.

 

2 noiembrie 1975

Filmările sunt practic încheiate: mai am o zi pe platou . De fapt, cu toate întreruperile și haosul din echipă, am mers destul de repede (două luni și ceva). Ceea ce nu-i rău. Acum, să vedem ce-a ieșit. Cred că măcar două calități va avea filmul: viață și credibilitate.

 

20 ianuarie 1976

Ieri am văzut filmul cu Dan Pița, Mircea Veroiu, Călin Ghibu etc. Mi s-au adus destul de multe critici – unele lucruri care se mai pot îndrepta. Două idei trebuie să desprind din asta: unu, că nu trebuie să mă aștept la un triumf. Chiar dacă filmul va mai câștiga până la urmă, ceea ce probabil se va întâmpla, în cel mai bun caz va fi un lucru onorabil. Doi, dacă mai vreau să continui pe tărâmul filmului, trebuie să iau lucrurile mult mai în serios. Ajunge cu diletantismul! Pe baza experienței acumulate acum, care poate fi foarte prețioasa, trebuie să studiez, să mă perfecționez, sa merg mai departe. Și poate, privit din unghiul ăsta de vedere, nu voi socoti Mere roșii un eșec, ci o experiență foarte prețioasă. Nu-mi spuneam singur că-mi trebuie un film pe care să-l stric?

 

21 ianuarie 1976

În faza asta, discutând și cu alții, încep să-mi dau seama de alte erori ale mele la filmare, precum și de unele lucruri pe care nu le știam. În primul rând, mișcarea de aparat: de multe ori l-am mișcat la întâmplare, fără nici o motivație. Încep să-mi dau seama că aparatul n-are voie să se miște niciodată în gol, fără să arate ceva. De ce faci un travling, o transfocare, un panoramic? Numai așa, ca să vezi că se descrie o mișcare de aparat? Deasemenea, trebuie să studiez raportul obiectivizare-subiectivizare: când privești din unghiul aparatului și când din unghiul  unui personaj. Uite că descopăr niște legi pe care trebuia să le stiu de mult. Mai grav este că am trecut peste niște lucruri care, atâta timp cât fac parte din film, au aceeași importanță: de pildă, drumurile lui Mitică cu bicicleta prin oraș. Am tras cadre ca să fie, fără să mă gândesc la compoziția lor, la modul cum se leagă. Și nu se leagă.

 

30 ianuarie 1976

Cu ajutorul lui Dan Pița filmul se curăță foarte mult. Încep să-mi dau seama de unele lucruri: în primul rând că m-am apucat de filmul ăsta fără să știu mai nimic.  Esențial în film este cum povestești. Nu are nevoie să apară decât ceea ce este foarte important: o acțiune care să ducă mai departe o stare, un dialog menit să conducă subiectul, o descriere absolut necesară pentru dezvăluirea unui anumit mediu. Nimic gratuit, nimic în plus, decât dacă realizezi o trecere de la o secvență la alta. Nici un cadru nu are voie să fie întâmplător. Eu – după cum a observat Mircea Veroiu – am povestit fiecare secvență de la inceput până la sfârșit, ceea ce dă o proastă impresie, în afară de cea a diletantismului. Nu mai vorbesc de sumedenia de greșeli și neatenții, care abundă în film. Sper că am învățat câte ceva. Desigur, voi mai face multe greșeli și la al doilea film – dacă dă Dumnezeu să-l am – dar cred că am inceput să deprind câte ceva din principiile de bază. Numai așa voi putea merge înainte.

 

28 februarie 1976

Filmul este acum premixat la patru benzi – deci, se poate spune că este un film. Are o căldură și o sensibilitate a lui. Acum, urmează vizionarile. Logic, filmul n-ar trebui să pună nici o problemă. Dar ce mai este astăzi logic, într-o lume atât de absurdă și de speriată? De asta mă tem…

 

29 februarie 1976

S-a văzut filmul cu Casa de filme și alți câțiva invitați: Eugen Mandric, Andrei Blaier, Marin Teodorescu etc.  Impresia a fost mai mult decât bună: toată lumea m-a felicitat, spunând că este un film foarte bun. După cum spunea Mandric, nici nu va avea probleme la viză, iar în plus, este și artisticeste solid. Cât este de solid din punct de vedere artistic, eu știu foarte bine, ca și erorile pe care le-am făcut. În ceea ce priveste “problemele“e bine să mai așteptăm – nici nu știi cun se pot naște. În altă ordine de idei, muzica nu este chiar ce mă așteptam. Nici nu este pusă întotdeauna unde trebuie. Nu mai vorbesc de calitatea premixajului. Desigur, eu sunt principalul vinovat. Una, că este pentru prima dată in viață când fac această operație, a doua, sunt total afon. Am vrut să fac film cu două mari infirmități: sunt orb și afon. Mari lacune. Trebuie să le remediez.

 

27 martie 1976

Am terminat mixajul la film. Deci, practic, munca mea s-a încheiat. După exact zece luni de zile. Cu toată oboseala pe care o simt, cu toate sâcâielile pe care le-am îndurat, am un sentiment de regret. M-am legat foarte mult de această muncă.

 

31 martie 1976

Am rămas dator cu relatarea vizionării la film, vizionarea cu Dumitru Popescu (3). Eram pentru prima oară într-o astfel de situație. Totul se petrecea atât de comic și de absurd, până la tragic. Mai întâi, circul cu “Mercedes”-ul. Toată lumea aștepta mașina tovarășului. Ghișe (4) și Vasile Nicolescu (5) au coborât pe peron, ceilalți pândeau la geamuri. Tovarașul a intrat în sală, a început vizionarea și la început era pus pe bășcălie; a făcut câteva bancuri proaste, de care ceilalți s-au simțit obligați să râdă. Apoi, l-a prins filmul sau, în orice caz, a devenit atent și a renunțat la comentarii. Din când în când mai întreba câte ceva, mai ales în legătură cu actorii. După terminarea filmului au început discuțiile. S-a adresat lui Nicolescu, ceea ce a dovedit că tipul făcuse turnătoriile de rigoare. Încurajat, Nicolescu a început să-și dea drumul, aducând mai multe observații decât facuse când a văzut prima oară filmul. Ca niciodată, participau și ceilalți vicepresedinți, Ion Dodu Bălan (6) și Jinga (7). Acesta din urmă a băgat niște strâmbe foarte nasoale: că spitalul e sordid, că e multă sărăcie în film…Am aflat apoi că se plăteau niște polițe: Bălan lui Jinga, Ghișe lui Nicolescu, Nicolescu lui Bălan. Filmul trecuse pe planul doi. Apoi, Popescu a spus că el nu are nici o observație. Le-a căzut fața celor zeloși. În continuare însă, Popescu a început să facă niște considerații “estetice“: când o să ajungem să facem și noi altfel de filme, mai adânci, cu confruntări și conflicte tari (ca si cum nu le-ar opri el dacă ar fi așa!). Dădea în scenariu, dar fără s-o spună pe nume. Eu eram cel care intrase la mijloc, Băieșu, firește, nu venise… Cam asta a fost… Important e că nu s-a cerut nici o modificare și filmul va ieși – sper că nu se va întâmpla ceva neprevăzut – fără să i se fi scos un cadru, ceea ce este ceva! Mai ales în zilele noastre.

 

9 aprilie 1976

Ieri a fost vizionat filmul de către cei de la revista “Cinema“ (Ecaterina Oproiu, Valerian Sava, Eva Sîrbu etc). A fost foarte bine primit, chiar cu entuziasm – ceea ce nu mă așteptam. Ecaterina Oproiu spunea că de la Reconstituirea și Puterea și adevărul n-a mai emoționat-o așa un film românesc, ca a emoționat-o în special adevărul – adevărul de viață.  Valerian Sava, care va scrie probabil cronica din “Cinema“ mi-a spus că se aștepta să iasă un film interesant, dar  așteptările  lui au fost mult întrecute. La fel și Eva Sîrbu. Să vedem ce vor scrie. Am mai văzut păreri schimbate între timp…

 

18 aprilie 1976

Filmul a fost foarte bine primit la conferința de presă de miercuri. Felicitări și cuvinte frumoase. Poate că n-a fost chiar entuziasmul pe care l-am văzut din partea “Cinema”-ului, dar așa mă aștept eu întotdeauna la entuziasme. Mâine, premiera!

 

21 aprilie 1976

Așadar, a fost și premiera cu Mere roșii…Lume multă, aplauze, felicitări… Cred că a fost destul de mult succes, iar filmul a fost mai mult decât bine primit… Să vedem ce o să se scrie. În orice caz, nu mi-e rușine că am facut acest film. Cred că am câștigat o bătălie importantă. Să vedem dacă o să ajute la ceva, mai ales că se aude că vor veni zile foarte grele pentru cultură. Dar, să speram. Totdeauna trebuie să fie o speranță – vorba omului meu din film.

 

25 aprilie 1976

Au apărut primele cronici de film: bune spre foarte bune. Cea mai bună de până acum este a lui Florian Potra din “România Liberă“ (la care nu mă așteptam). Cea mai proastă, firește, a lui Radu Georgescu – care, de fapt, se ia de Băieșu.  Mai trebuie să apară câteva, din care cele mai importante ar fi cea din Revista “Cinema“ și cea a lui Călin Căliman.

 

9 mai 1976

Au apărut cam toate cronicile la Mere roșii. Pot să mai apară doar în  ziare sau reviste mai puțin importante. Ar trebui sa fiu mulțumit de ceea ce s-a scris, deși cronica “orală“ este mult mai bună. Acum, Mere roșii este un fapt de domeniul trecutului.

 

Note

1. Ion Bucheru, directorul Casei de filme 1 în perioada 1974-1981
2. Asociația Cineaștilor din România devenită după 1989 Uniunea Cineaștilor din România
3. Dumitru Popescu (Dumnezeu), Președinte al Consililui Culturii și Educației Socialiste în perioada 1971-1976
4. Dumitru Ghișe (1930-1990), adjunct de șef de secție la C.C. al P.C.R. în perioada 1974-1989 cu atribuții în sectorul artă, cultură, presă, uniuni de creație
5. Vasile Nicolescu (1929-1990), director general al Direcției Literaturii din Consiliul Culturii și Educației Socialiste, direct răspunzător de problemele cinematografiei.
6. Ion Dodu Bălan, vicepreședinte al Consiliului Culturii și Educației Socialiste în perioada 1969-1977
7. >>> Jinga