„Acest film e lucrat cu foarte multă seriozitate, adică cu meticulozitate, cu grija să nu scape nimic fals şi mai ales cu grija de a elimina orice fel de umplutură; în sfârşit cu grija ca interpretarea actoricească să fie perfectă. (…) Remarcabilă în acest film e autenticitatea, grija pentru detaliul de viaţă, transpus în gesturile şi atitudinile eroilor, din ambianţa scenografică, realizată de Vittorio Holtier; chiar şi scene de intervenţie chirurgicală sunt reale. Nimic trucat. Niciodată mâini de doctor în plan detaliu, urmate de figura actorului în plan american. Actorii, cu o conştiinţă profesională rară, au făcut exerciţii de operaţie chirurgicală“ D.I. Suchianu (România literară nr. 17, 22 aprilie 1976)

„Tatos face dovada, încă de la acest prim film, a unei priceperi «povestitoare» mature; ştie să dea ritm prin montaj, chiar dacă uneori e pândit de o uşoară atonie; de asemenea, regizorul alege cu simpatie şi simţ al firescului, oamenii, locurile şi lucrurile, nu flatează realitatea, ci o lasă să vorbească prin calităţile sale intrinsece, prin ceea ce ea însăşi are constructiv şi proaspăt. Pe scurt, regia lui Tatos (…) se caracterizează prin sinceritatea retrăirii intelectual-sentimentale a mesajului propus cu generozitate de Ion Băieşu, prin francheţea şi naturaleţea soluţiilor cinematografice (inclusiv cele umoristice), prin căldura umană cu care colorează o realitate uşor de recunoscut ca ambianţă a vieţii noastre de toate zilele“ Florian Potra (România liberă, 23 aprilie 1976).

„Totodată ne este adus în faţă un regizor de film, Alexandru Tatos, a cărei «opera prima» (ca şi cea a colegului său, Mircea Daneliuc) înseamnă ochi cinematografic ce descoperă realitatea aparent cea mai banală, mai prozaică, farmecul şi spectaculozitatea vieţii însăşi : detaliul acela semnificativ prin autenticitate, purtător de frumuseţe plastică numai în măsura în care e purtător de frumuseţe morală“ Alice Mănoiu (Scânteia, 24 aprilie 1976).

„Practic, Mircea Diaconu duce în spate — cu brio — o partitură scriitoricească nu totdeauna «grasă», într-un film realizat corect, un film fără conflicte aspre, dar purtând permanent o incontestabilă tentă de veridic, într-un film care – alături de momente de un fals totuşi nestânjenitor — conţine secvenţe de un veritabil (şi atât de rar, Doamne, în unele dintre peliculele noastre ! — «parfum cinematografic». Alexandru Tatos a avut meritul — căci este şi acesta un merit pentru un regizor —să-i dea frâu liber lui Diaconu, construind, cum s-ar spune, filmul în jurul lui. Unde simţim însă mai pregnant mâna regizorului, este acolo unde acesta se ambiţionează (reuşind în bună măsură) să construiască «atmosferă». Este acest film una dintre rarele noastre producţii în care nu simţim decorul, în care apar — pentru simplul fapt că încă mai există în realitate! — pereţi descojiţi, igrasie şi perne rupte; există câteva secvenţe de noapte (poate nereuşite ca dialog, fiind vorba de acele secvenţe unde noi avem de furcă — cele de dragoste), dar care scvenţe parcă miros a iarbă şi a răcoare de lună, a oboseală şi a curte de spital… şi este un foarte mare câştig pentru filmul românesc contemporan“ Horia Pătraşcu (Flacăra, 29 aprilie 1976).

„Filmul are sigur o calitate esenţială : omenescul personajului central, doctorul Mitică Irod, în interpretarea de mare firesc, vie şi dinamică a actorului Mircea Diaconu. Tânărul medic are în priviri flacăra iubirii de oameni; deloc întâmplător, el dăruieşte celor din jur mere, «merele roşii» din titlul filmului, şi acest mic gest care revine ca un leimotiv, devine poetic simbol al dăruirii de sine. Trăieşte simplu, frumos şi intens. Nue ste întotdeauna un învingător, viaţa îi refuză nu odată satisfacţiile meritate; se împotriveşte cu diperare morţii, dar uneori nu-i poate răpi decât câteva ceasuri de viaţă; vrea să facă numai bine în jur, dear dă uneori peste oameni meschini şi josnici care îi vor răul; iubeşte o fată, dar fata… iubeşte pe altul. Și totuşi, dincolo de toate acestea, el este marele învingător al filmului (şi aceasta devine, probabil, principalul merit al realizatorilor); omenia sa se propagă tonic la cei din jur şi are toate şansele să treacă rampa“ Călin Căliman (Contemporanul, 30 aprilie 1976).

„Tonul povestirii este preluat de regizorul Alexandru Tatos ca un excelent ghid într-o incursiune în lumea faptului divers care a generat povestirea cinematografică. Cadrul filmului lui Tatos este invadat de viaţa reală, dar ea nu se înghesuie haotic pe peliculă căci amănuntele, până la cele mai mici, capătă funcţie dramatică, devin aparte — subiect şi predicat, adjectiv şi complement — în propoziţia imagine; naraţiunea devine fluidă, cuprinzătoare, scăpată parcă de incantările frazeologiei «cinematografice», cuvântul intervine într-adevăr acolo unde încheie o buclă a întâmplărilor şi deschide o alta. Căci în aceeaşi măsură în care cadrul este scos de sub imperiul confecţiei cinematografice şi adus sub acel al autenticităţii, al realităţii, de-a lungul filmului dialogul este scos de sub pecetea confecţiei scenaristice spre a se adapta la ambiţia veridicului“  Mircea Alexandrescu (Cinema nr. 4, aprilie 1976)

„Splendidă senzaţia de nefardare în Mere roşii. Târguşorul cu multe străzi în pantă, doctoraşul pe bicicletă nichelată, surorile de la spital ducând baloturile de rufe pe creştet, salonul cu paturile de fier şi băiatul cu banderolă croşetată, halatul de pe umerii medicului de gardă şi scara pavilionului unde stă noaptea să vorbească «cu ea», chicoteala de dincolo de uşă, când uşa se deschide lăsând să se vadă o fracţiune de secundă câteva june infirmiere cotcodăcind şi probând cămăşuţe de nailon — detalii, detalii, fiecare minut e plin ochi de aceste observaţii «rupte din viaţ㻓 Ecaterina Oproiu (Flacăra, 5 august 1976)

„Mere roşii ni se impune, implicit, ca  un act de angajare şi inspiraţie politică. Întreaga umilitate aparentă a imeginii, a mediului, a tipologiei din oraşul de provincie, cu străzi pietruite, în pante nedisciplinate de urbanistica modernă, existenţele umane de o modestie aproape patetică, prin discreţia cu care îşi trăiesc destinul, multitudinea detaliilor care dau viaţă ambianţelor şi personajelor, în spitalul uitat demult pe o uliţă lăturalnică, toate acestea nu capătă sens şi valoare, oricât ne-am exyazia în faţa firescului lor, decât prin polemica pe care filmul o susţine, declarat sau în surdină, cu falsa valoare, cu atitudinea convenţională, cu înţelegerea superficială a noţiunii de succes şi de datorie, cu tot ce nu are ca unitate de măsură omul şi munca“ Valerian Sava (Tribuna, 6 mai 1976).

„Bun, expresiv film de actualitate, care ştie să ia pulsul realităţii, al vieţii şi să ni-l comunice cu exactitate, fără a rotunji cifra de teamă să nu ne speriem. Precisă, convingătoare privire, ci lucidă, aruncată asupra unui mediu şi asupra unor oameni. Și, în sfârşit, dar nu în ultimul rând, un excepţional actor : Mircea Diaconu. E în ochii lui curaţi şi în zâmbetul stângaci de filipcelbun ale acestui băiat atât firesc şi bunătate, atâta căldură, încât e suficient ca el să se uite mai insistent la ei, pentru ca toţi « răii » să se topească sfârâind precum o lumînare…“ Aurel Bădescu (România literară, 24 noiembrie 1977).