8 iulie 1976
O nouă propunere din partea lui Ion Băieșu. I-a propus Corneliu Leu să scrie împreună un scenariu despre o fată care pleacă în Occident, nu-și găsește fericirea acolo și se întoarce. Bineînțeles, scenariul nu este încă scris – abia după aceea se poate vorbi despre premizele sale. Poate fi un film penibil, în care să nu creadă nici ciorile, dar poate fi și un film adevărat, cu o problemă reală. Mă gândesc la drama prietenei mele Margareta Kraus. Să vedem, însă, ce vor băieții …
3 octombrie 1976
Băieșu și Leu au devenit foarte grăbiți cu scenariul depre fata plecată. Vor să-l dau gata în zece zile. Leu zice că într-o lună intrăm în producție. Că nu pun nici o bază în vorbele astea, e normal, dar termenul ăsta de a preda scenariul, pur și simplu mă sperie. Nu poate să iasă ceva bun. Nu sunt nici eu pregătit, ce să mai vorbim de Băieșu. După aia, tot necazul cade pe mine, care va trebui să fac din rahat, bici.
6 octombrie 1976
Băieșu s-a apucat de lucru. Subiectul l-am făcut împreună, ca și planul de secvențe. Bineînțeles că voi pune mâna și voi scrie secvențe întregi… Se va scrie acest scenariu, poate se va face și film, ne vom chinui și nu va ieși nici prost în cele din urmă. Dar dacă privesc perspectiva mea ca artist, nu văd nimic bun. După filmul ăsta voi face “Fata cu ochii albaștri”, sau ceva tot în genul asta. Și tot așa mai departe, iar timpul va trece, voi ajunge la o varstă când nu voi mai putea face nimic. Nici în teatru nu văd perspective mai luminoase. Iar drumul meu, care începuse destul de serios și era mai bine fundamentat, va eșua pe cărări înfundate, fără miez și progres. De multe ori mă întreb: oare anii ‘75-’76 ai lui “Mutter Courage “ și Mere roșii au fost perioada de vârf a carierei mele? Ar fi trist, foarte trist să fie așa…
14 octombrie 1976
Este suficient să te legi de ceva ca să uiți, să te consolezi, să scazi din pretenții. Poate că asta e salvarea noastră! Săptămâna trecută nu mai vedeam nici o perspectivă. Nu pot să spun că acum mi-am pierdut luciditatea, dar m-am luat cu lucrul, scenariul a început să mă prindă, chiar încep să cred că poate ieși ceva bun și asta mă face să nu mă mai gândesc…Pot să spun că până acum a ieșit ceva nesperat de bine: cel puțin câteva secvențe sunt bunișoare . A început să mă prindă. Bineînțeles, va mai fi de ciocănit la ele. Totul depinde, de acum înainte, de câțiva factori: să ridic miza, realizarea părții a doua – adică ceea ce se întâmplă în Occident.
27 octombrie 1976
O săptămână agitată. Am reușit să termin o primă formă a decupajului – ca să nu spun a scenariului – la filmul cu fata care pleacă. Am lucrat destul de “încins“. Ca primă formă, sunt mulțumit. Rămâne să-mi pun în continuare problema: de ce se întoarce? Dacă acest lucru nu este credibil, tot filmul va fi un vax…
31 octombrie 1976
Am avut o primă discuție la Casa de filme cu Leu și cu Platon Pardău, în legătură cu scenariul. Mi-au spus câteva păreri, urmează să discutăm zilele astea și cu Băieșu. În general, lucrurile par a fi bune. Unele dintre obiecțiile lor sunt îndreptățite (le las la o parte pe cele ridicole). Întradevar, în partea a doua și eu simt nevoia unei serioase ameliorări. În primul rând, trebuie câștigat în credibilitate. De ce se întoarce fata înapoi? Aici este tot greul filmului. Asta n-am reușit și, indiferent cât de bine ar fi restul nu va conta. În al doilea rând – un lucru la fel de important – trebuie câștigat în, să-i spunem “specificitate“. Dacă acest caz al fetei nu va avea ceva specific, aparte, și va semăna cu orice articol de ziar pe aceeași temă, va fi foarte prost .
4 noiembrie 1976
Luna noiembrie a început cu schimbări în conducerea culturii. Dumitru Popescu a trecut la Televiziune, la cultură a venit Miu Dobrescu, despre Cornel Burtică nu se stie încă nimic. Probabil se vor face schimbări și la nivelele de mai jos. Nu mă bucur de nimeni, nu regret pe nimeni, nu am realizat nimic până acum pentru că aș fi avut o relație cu unul dintre aceștia. De fapt, nu omul care vine contează, ci scaunul pe care-l ocupă și-l obligă să fie într-un anumit fel. Iar mai mult decât totul contează direcția generală în care merg lucrurile. Și asta e o nenorocire. Nu mai vorbesc că toate acestea vor perturba lucrurile în așa măsură , că nimeni nu va ști nimic o vreme. Noul venit, până va cunoaște oamenii – dacă-i va cunoaște vreodată – trece
multă apă pe Dunare, timp în care mediocritatea va scoate capul. Trebuie să mă obișnuiesc cu gândul că s-ar putea să treacă ceva vreme până voi face iar film.
3 decembrie 1976
Vești bune: scenariul Cuibul (titlu provizoriu) a fost citit la nivel de vicepreședinte – Dumitru Ghișe – și aprobat. Dar… există un dar care mă împiedică să mă bucur prea mult. Scenariul va trebui să capete și niște vize superioare, chiar a lui Burtică, mi se pare. Așa e noul sistem. Sper, însă, să nu am vreo surpriză neplacută. Oricum, a fost un mare pas înainte. Să dea Dumnezeu să fie bine și mai departe .
24 ianuarie 1977
Trebuie făcute niște modificări la scenariu; s-ar putea să fie în avantajul poveștii, s-ar putea să ducă și la unele pierderi. La câștiguri am sî pun întătrirea motivării Doinei și nuanțarea personajului. S-a cerut ca ea să plece dintr-un spirit pronunțat al aventurii și mai ales pentru că vrea să ajungă în “înalta societate“, fiind conștientă de calitățile ei: frumoasă, deșteaptă etc. Asta schimbă în bine premizele conflictului și toate necazurile pe care le îndură în Occident au o altă fundamentare. În schimb, se amputează povestea de dragoste cu Adrian – s-a cerut ca el să nu mai vină la nunta Doinei; nici el, nici colegii lui. Dar, s-a cerut să nu vină nici în Germania, ceea ce poate duce la o lipsă foarte mare. Pentru aceasta din urmă obiecție trebuie să ne mai luptăm.
4 februarie 1977
Așa cum am prevăzut, problemele au început: deocamdată, bătălia se duce pentru peliculă și aprobarea sumei de principiu – 4.500.000 lei – cu care “Centrala“ nu este de acord. Multe bătăi de cap îți dă un film! Atâta consum nervos până le pornești pe toate, încât te întrebi dacă merită să-l faci. Dar, ce altceva s-ar putea face în liniște?
10 februarie 1977
Am intrat în producție: ieri am primit decizia. Bătălia pentru bani au castigat-o, deocamdată, cei de la „Centrală“: s-au tăiat 100.000 lei. Dar , fiind o estimație, sper ca voi mai „ciupi“ ceva. În schimb, se pare că voi obține peliculă Eastman, ceea ce e foarte important. Însă, lupta abia începe. Să dea Dumneazeu să iasă cu bine – să fac un film bun. Asta-i marea bătălie pe care trebuie s-o câștig .
13 februarie 1977
Mâine plec în prospecții – cele din țară – pe un traseu foarte agreabil: Brașov, Sibiu, Sighișoara, Târgu Mureș (pe care-l văd pentru prima oară), Cluj (pe care-l revăd cu plăcere), Oradea, Arad, Timișoara. Totul e mult mai important decât o simpla plimbare: ne trebuie multă șansă pentru că de ceea ce găsim (locuri de filmare și actori) depinde foarte mult soarta filmului. Descoperirea actriței care să joace rolul principal a devenit pentru mine o preocupare esențială: până acum nu întrevăd o soluție acceptabilă. După cum, de promptitudinea cu care facem prospecțiile în R.D.G. vom putea grăbi sau întârzia filmările. Astea sunt, deocamdată, grijile mele. Vor veni, fără indoială, și altele.
18 februarie 1977
Tg. Mureș
Am ajuns ieri la Târgu Mureș. Până acum, am găsit câte ceva (actori, locuri de filmare) fără să apară, însă, soluții pentru problemele importante: “Casa Hans“ și mai ales Doina și Hans. În schimb, îmi vin mereu idei noi, care îmbogățesc filmul.
20 februarie 1977
Sibiu
Sunt din nou în Sibiu, orașul în care am debutat acum șase ani în teatru, cu “Zamolxe“ al lui Blaga. Dar nu nostalgia amintirilor mă preocupă acum. Drumul se arată nu lipsit de roade. Am găsit la Tg. Mureș un foarte bun Hans (Basc Francisc). S-ar părea că are unele probleme, pentru că vrea să plece în Ungaria. Ar fi mare păcat, pentru mine ar reprezenta o soluție minunată. Deasemenea, am găsit o posibilă Doina – cel puțin ca aspect –o fată de la Institutul de Teatru din Târgu Mureș. Să vedem dacă confirmă. Deocamdată, are două defecte: dantura și vârsta – e prea tânără. Să vedem … Au mai apărut soluții și pentru alte roluri.
Cinematografia – filmul – este un miraj atât de puternic pentru fiecare om, chiar dacă nu s-a gândit niciodată la el! De pildă, la Cisnadie am făcut – credeam eu – o gafă: am întrebat-o pe președinta Culturii locale – o femeie foarte serioasă – dacă nu vrea să joace un rol. În afară de o anumită reținere, n-am văzut la ea vreo urmă de supărare…
27 februarie
M-am întors dintr-o prospecție lungă – mai mult de jumatăte de țară – și plină de învățăminte pentru experiența mea de viață. Avem o țară frumoasă, dar tare neîngrijită! Nivelul de viață este extrem de scăzut – din ce în ce mai scăzut. Ce se va întâmpla peste 10 ani? În prospecție am găsit câte ceva. Dar, mai ales m-am convins de ceea ce nu putem găsi aici, decât făcând niște compromisuri – exterior „Casa Hans “. Acesta și rolul Doinei rămân niște probleme de rezolvat.
20 martie 1977
Am făcut primele probe filmate pentru Doina și nu au rămas fără rezultat. Ioana Pavelescu a dat o probă destul de convingătoare și cred că poate fi o soluție destul de bună. Nu e, poate, idealul pe care-l căutam, dar e suficient de arătoasă, are o tehnică bună, destul de inteligentă în joc. Dacă voi reuși s-o determin să câștige în sensibilitate – e cam rece – va fi foarte bună. Pot să risc cu ea.
23 martie 1977
Am avut o vizionare cu probele filmate. Ioana Pavelescu n-a convins. A rămas să mai cautăm. Știu și eu că Ioana nu întrunește toate calitățile pentru a acoperi rolul. Am să caut mai departe, dar sunt destul de sceptic că voi gasi ceva mai bun.
13 aprilie 1977
Mâine trebuia să plec la Berlin… Totul era foarte bine organizat, pașapoartele ieșite, biletele de avion cumpărate. În ultimul moment cei din R.D.G. ne anunță că nu ne pot caza – să venim pe 2 mai. Asta mă încurcă foarte mult, se va întârzia începerea filmarilor, ca să nu mai vorbesc de alte complicații care se pot ivi.
Între timp am cerut aprobarea Casei de film – și am obținut-o – s-o chem la probe pe Svetlana Toma. Urmează să primim aprobarea lui Miu Dobrescu. Ar fi foarte bine .
17 aprilie 1977
N-am primit aprobarea pentru Svetlana Toma. Voi rămâne, deci, la Ioana Pavelescu, pentru că poate fi o solutie. În orice caz, nu am alta mai bună. În schimb, stau foarte prost la rolurile Hans și Adrian. Bucs poate fi o soluție pentru Hans, dar mi-e teamă să nu se ridice problema pașaportului. Aș mai putea găsi ceva în R.D.G., dar mi-e teamă de complicații și de amânarea filmărilor (sper sa încep la 1 iunie). La Adrian nu se vede, încă, nici o soluție. Trebuie să mai caut. În schimb, îmi vin idei noi la scenariu. Vreau să fie totul subiectivat, să văd prin ochii Doinei, ca o povestire la persoana întâi. Nu posed încă mijloacele și de asta mă tem. Trebuie să muncesc foarte mult. Probleme îmi pune și partea intai. A ajuns mai slabă decât a doua, pentru că pluteste în echivoc. Nu sunt precizate motivele ezitării Doinei. Ar fi două drumuri pe care pot să merg, dar nu mă pot decide. Unu: Doina îl iubește pe Adrian și nu se poate hotărî, nu poate rupe așa de ușor. Doi: privește totul cu inconștiență, ceea ce o va pierde mai târziu.
26 aprilie 1977
Vineri vom pleca în prospecție în R.D.G. și Berlinul Occidental. Pentru Adrian am recurs la … veșnica soluție – Dan Nuțu. Pentru Hans nu se întrevede nimic aici. Sper să găsesc în R.D.G. și să am baftă că ceea ce găsesc să îndeplinească și celelalte condiții necesare: să fie liber, să aibă pașaport etc. Multe lucruri pot să se încurce în prospecția asta. Sau, să se rezolve. Să dea Dumnezeu să fie cea de-a doua alternativă.
30 aprilie 1977
Berlinul Occidental
Am ajuns cu bine în Berlinul Occidental. Cât mi-am dat seama din plimbarea de aseară, e un oraș foarte spectaculos: exact ce îmi trebuie pentru film. Totodată, îmi dau seama cât de grea este sarcina noastră: să reconstituim această viață, această atmosferă. Doamne, în ce m-am băgat!
2 mai 1977
Berlinul Occidental
Prospecția în Berlinul Occidental se termină astăzi. Am văzut destule lucruri care ne interesează și mai ales, care să ne documenteze. Berlinul este un oraș frumos, chiar foarte frumos, reconstituit aproape 90 la sută. De aceea am senzația că este, într-un fel, impersonal. Nu cred că mi-ar plăcea să trăiesc aici. Am ajuns cu mașina până la poarta Brandemburg și am văzut „zidul“. Ce tragedie trăiește acest popor! De fapt, aici stă tragedia întregii lumi. Și asta, din cauza unui dement care i-a dus în această aventură!
3 mai 1977
Potsdam
Visul s-a terminat: suntem din nou în socialism. Am ajuns la Potsdam. Nicăieri pe glob cele două lumi – capitalistă și comunistă – nu sunt mai aproape una de alta și diferențele nu se văd mai bine. Dar nu la asta trebuie să mă gândesc acum. De ce găsesc aici, în R.D.G. depinde soarta filmului. Încep niște zile de muncă cumplită. Sa dea Dumnezeu să fie și cu rezultate bune!
5 mai 1977
Potsdam
Drumul de ieri de la Tangermuende – un oraș medieval la circa o sută de kilometri de Potsdam – a adus niște soluții pentru “oraș Hans“. Probabil aici ne vom stabili locul de filmare. Sunt, desigur, locuri mult mai bune, dar din lipsă de timp și de bani, nu ne putem duce . Mi-e teamă de un lucru: că multe locuri din ce am găsit până acum, nu sunt rele; Doina nu e rea; Adrian nu e rău; orașul lui Hans nu e rău etc. Din toate astea eu, însă, trebuie să fac un film foarte bun. Cum?
6 mai 1977
Potsdam
Ieri a fost o zi mănoasă. Am găsit în Potsdam toate lucrurile de care avem nevoie. Și încă foarte bune. Abia acum încep să văd partea occidentală. Rămâne doar ca ceea ce am găsit să și putem obține.
8 mai 1977
Potsdam
Mi-e teamă că vor începe problemele. Întâi: problema lui Hans nu s-a rezolvat – actorul pe care trebuia să-l văd ieri nu a venit. Mai rămâne ziua de mâine. Doi: Pardău, care ne-a mâncat sufletul aici, cred că o să ne bage bețe în roate.
Mâine plecăm acasă. Încă un drum cu avionul…
13 mai 1977
Am ajuns cu bine la București. În ultima clipă, la Potsdam a apărut soluția unui Hans: un actor care mi-ar conveni și care și-a dat consimțământul. (…) Deocamdată devizul a depășit 700.000 lei. Apoi, Dan Nuțu, care a acceptat să joace, începe s-o întoarcă. Tare mi-e teamă că se vor amâna filmările, ceea ce va aduce alte probleme.
18 mai 1977
Astăzi are loc discuția referitoare la deviz. Poate fi decisivă pentru soarta filmului. Dar nu mai sunt dispus să-mi fac probleme. Idealul meu nu stă în filmul ăsta! Sunt un croitor, plătit ca să fac ceea ce mi se comandă: nu mi se dă materialul, nu fac. Scurt!
20 mai 1977
După o discuție penibilă, am obținut încă 400.000 lei. Bănuiesc că jocurile erau déjà făcute. Marin Stanciu (n.r. directorul Centralei România film) și cu Leu hotărâseră dinainte, dar ni s-a jucat o mică piesă. E un câștig important și aș fi nedrept dacă m-aș plânge. Mai ales că toți îl știu pe Aurian cum umflă devizele.
25 mai 1977
Aurian și producția lui au fost atât de preocupați de partea bănească – numai asta au în cap – încât au neglijat pregătirea artistică propriuzisă. Dar, așa cum i-am spus, nu voi face nici o concesie: nu voi avea tot ce trebuie, nu voi filma. Punct.
În altă ordine de idei, începe să se cristalizeze stilul filmului. Totul trebuie să fie privit prin amintirea Doinei, prin ochii ei. Nici o secvență nu trebuie filmată ”obiectiv”. Ca o carte scrisă la persoana întâi. Din când în când, ea devine ”obiect” în propriul ei ”subiect”. Numai în felul acesta trebuie înțelese detașarea și modul de povestire. Urmează acum să găsesc mijloacele.
2 iunie 1977
Am primit confirmarea că neamțul care joacă rolul lui Hans va veni. Ceea ce mi-a lut o mare grijă de pe suflet.
6 iunie 1977
Astăzi încep filmările. E un film greu care prin specificul său a pus și va pune multe probleme (…) multe dintre pregătiri au fost însă făcute pe nerăsuflate, grăbit, în pripă. Astfel, unele lucruri, cum ar fi muzica, n-am putut să le supraveghez trebuie și mă simt și destul de epuizat.
19 iunie 1977
Au trecut două săptămâni de filmare. Lucrurile au mers destul de bine. S-au consumat și două secvențe grele: „Ceaiul” și „Nunta”. Mi-e teamă ca „Nunta” să nu fie o secvență în sine care nu are o stare sau o dramaturgie anume.
27 iunie 1977
O primă erapă – filmările în București – s-a terminat. Filmări grele, obositoare, mai ales că majoritatea au fost de noapte. Mi-e teamă că din cauza oboselii am făcut multe greșeli, iar în alte rânduri m-am grăbit. Acum începe ce e mai greu. Până acum am filmat partea „românească”, ce-mi este la îndemână. Să vedem ce fac cu cea occidental… Ce ușor îmi pot rupe gâtul cu filmul ăsta…
30 iunie 1977
Cluj
Cred că am tras o secvențe frumoasă: „Casa Neli”. Parcă filmul începe să-și capete stilul. S-ar putea ca încă o dată Clujul să-mi aducă noroc.
6 iulie 1977
Sibiu
De câteva zile a început subetapa Sibiu – poate cea mai grea din tot filmul: aici sunt secvențele „de foc” ale scenariului: „Localul de noapte” și „Carnavalul”.
7 iulie 1977
Sibiu
Am văzut – după aproape trei săptămâni – materialul filmat. E mult mai bun decât îmi închipuiam. E variat, are viați și firesc. Încep să cred că va isă un film bun, mai ales că are unde să crească. După cum, ceea ce urmează este mult mai dificil. Începând cu „Carnavalul”…
Toto ieri mi-au venbit niște idei, cred eu bune, în legătură cu „Carnavalul”, care pot adduce un plud de spectaculos. La un moment dat, în apogeul distracției, femeile încep să stropescă cu frutunele. Se stropesc una pe alta. În final, din toți oamenii curge apă…
14 iulie 1977
Etapa Sibiu, cu „Carnavalul”, s-a încheiat. Filmarea acestei secvențe a fost extrem de dificilă. Nu pot să-mi dau seama cum a ieșit. S-ar putea să am cadre bune, dar să nu am o secvență. Din cauza oboselii și a rutmului în care s-a tras, nele lucruri n-au fost duse până la cpăt. De pildă finalul, cu apa care curge din oameni, nu știu cât se vede și cum aș fi putut face să se vadă. Învățătura este că o asemenea secvență trebuie pregătită mult mai bine. Atât fizic – că degeaba gândești bine dacă nu ești în plenitudinea forțelor tale fizice -, cât și artistic.
Ca să iasă bine, trebuie deocamdată să am grijă de: 1. Jocul Ioanei care este îngrozitor de monochord. 2. Ducerea la bun sfârșit a stilului pe care îl căutăm pentru film. 3. Autenticitatea și descifrarea subtilă a relațiilor din „casa Hans”.
19 iulie 1977
Mi-au venit câteva idei care, cred, vor grada mai bine partea a doua a scenariului. Având în vedere că Ioana este în prima parte… să nu mai vorbim, începutul vieții Doinei în Germania îl voi lungi și o voi arăta un timp mai fericită (sau mai bine zis având senzația că e fercită). De asemenea voi îndulci relațiile ei cu mătușa și cu Grete. Nu trebuie să fie primită cu ostentație, ci sî se izbească de un zid de răceală și politețe, care s-o înnebunească. Există un pericol – să se dilueze conflictul -, dar tot atât de bine s-ar putea ca relațiile din casa aia să fie mai omenești și mai credibile.
1 august 1977
Berlinul de Est
Ca mai gravă problemă este cea a actorului german – Klaus – care are viza pentru Berlinul Occidental abia de la 1 septembrie. Apoi, Ioanei i s-a umflat o falcă de la o măsea, vremea s-a stricat etc. Cea mai gravă problem este cea a echipei: nu mai este nimeni cu capul la filmare.
9 august 1977
Potsdam
Astăzi începem filmările aici. Urmează partea cea mai grea a filmului; mai ales că Yolanda (n.r. Mîntulescu, monteuza filmului) a lansat o idee mai veche, care redeșteaptă niște gânduri: mare măsură din prima parte să intre ca niște flash-back-uri în partea a doua. Ideea e tentantă și cred că aduce niște avantaje certe: 1. O ajută pe Ioana, care nu cred că poate rezolva cum trebuie sarcina grea pe care o are în partea a doua. 2. Pot fi mai bine realizate redarea și delimitarea trecerilor de timp. 3. Se subliniază mkai bine stilul de povestire la persoana întâi.
21 august 1977
Potsdam
Filmările au mers foarte anevoios. Ne-a chinuit vremea urâtă, precum și echipa germană, care, contrar așteptărilor, lucrează mult mai prost ca a noastră. Ca la noi, lucrează bine doar muncitorii și tehnicienii (electricieni, mașiniști etc.). De la nivelul asistenților până la producție sunt la fel de hohaiști, leneși și mincinoși ca ai noștri.
Cred, însă, că secvența „Casă Hans” a demarat pe un drum bun. Am avut o mare șansă cu distribuirea celor două actrițe germane (Mătușa și Grete) pentru că sunt excelente și au reușit să dea carne unor personaje care riscau să nu fie foarte simpatice.
28 august 1977
Potsdam
Practic filmările s-au terminat. Am sentimental că nu e rău ceea ce s-a filmat, iar unle secvențe sunt curățele de tot. Dar asta se va vedea abia când materielul va fi pus cap la cap și ne vom da seama dacă povestea rezistă. Lungimea filmului va fi o problemă greu de soluționat. Aproape fiecare secvență a ieșit mai lungă decât a fost prevăzută. Deci munca la montaj devine foarte dificilă.
3 septembrie 1977
Ieri am văzut materialul în forma de montaj pe care a făcut-o Yolanda. Am plecat cu un sentiment de insatisfacție nai ales în ceea ce privește partea „românească”. Trebuie să mă preocup de ducerea la capăt a poveștii, mai ales că pot avea multe surprise și în partea germană.
Un lucru e certe: mai am multe lacune în ceea ce privește conducerea dramaturgiei unui film. Am tratat cu ușurință unele secvențe. Ideea pe care o vehiculam că „secvența cutare nu trebuie să aibă nimic special” s-a dovedit a fi falimentară. Totdeauna trebuie să-mi pun întrebarea: „ce rost are fiecare secvență în film?”
2 octombrie 1977
Filmul parcă începe să se curețe și să curgă. Încep să cred că e pe cale să capete consistență. Într-un cuvânt, poate să iasă ceva din el. E doar o senzație care ar putea să se schimbe.
6 octombrie 1977
A fost falsă impresia că filmul începe să iasă bine. Ieri am făcut o proiecție: nimic nu se leagă. E o peltea lungă care nu se mai termină și care nu spune nimic. Luate în parte, multe lucruri sunt bune, necesare. Când le înșiri cap la cap, nu mai iese nimic.
13 octombrie 1977
Am văzut ieri filmul de două ori și, ciudat, a doua oară mi-a plăcut mai mult. Mai sunt multe de rezolvat, chiar și în contrucția lui – mai ales în prima parte. O să-l mai trecem printr-o apă, două și până la urmă trebuie să iasă ceva.
25 octombrie 1977
Lucrul la film se apropie de final. Mai am două hopuri de trecut: filmarea genericului și muzica (cu Temistocle Popa parcă vorbesc altă limbă). În rest, sonorizarea, mixajul și vizionările… Ciudat, nu-mi dau deloc seama cum a ieșit. N-am deloc sentimentul de satisfacție pe care-l capăt atunci când îmi dau seama că am reușit ceva.
11 noiembrie 1977
Urmează furcile caudine ale vizionărilor. Chiar azi are loc una cu Casa de filme și cu Vasile Nicolescu. Mi-e teamă să nu strice filmul. Sunt două-trei secvențe care pot să ridice probleme. Ar fi păcat de munca depusă. Nu știu cât de bun sau prost este filmul (chiar nu-mi dau seama), dar aș prefera să rămână așa cum l-am gândit.
12 noiembrie 1977
N-aș putea spune că vizionarea a mers prost. Dar Nicolescu a ridicat o observație care ar putea fi foarte gravă: că Occidentul și lumea lui sunt prea strălucitoare. Lăsând la o parte tâmpenia unei asemenea observații, dacă ea va fi repetată mai sus va distruge filmul. Pentru că așa e filmat, aici nu mai poți scoate o secvență sau alta. Mi s-a cerut imediat să operez șase tăieturi: nici mai mult, nici mai puțin. Formal, bineînțeles, dar tot formal am să le fac și eu.
15 noiembrie 1977
Astăzi, am de trecut un hop foarte mare: vizionarea cu Miu Dobrescu. Mi-e foarte teamă că ei vor să vadă altceva decât ceea ce este filmul. Mi-e teamă că Vasile Nicolescu a băgat fitilul cu „strălucirea Occidentului” care ar putea să prindă, pentru că imaginea surprinde. Trist este că acești tipi nu știu să vadă un film. Îl comandă, dar nu-și dau seama cum va arăta el pe ecran. Dacă și cu filmul ăsta voi avea probleme, atunci chiar că nu se poate face nimic.
30 noiembrie 1977
Ieri am încheiat mixajul. Tot ieri Miu Dobrescu a văzut filmul și l-a aprobat, Mai am de terminat vorspanul. Deci, din punctul meu de vedere, filmul e terminat. Nu simt nici o bucurie, dimpotrivă. După zece luni de muncă neîntreruptă și foarte grea mă despart de munca asta și de tot ce m-a legat: problemele filmului, amintirile, oamenii cu care am lucrat. Drum cu întoarcere (sau Rătăcire, cum i se spune acum) a fost un film care a interesat pe toată lumea: producători – pentru că era o comandă socială; echipă – pentru că era vorba de plecare în străinătate; interes artistic, etc. Să dea Dumnezeu să aibă aceeași soartă bună ca Mere roșii.