„Nicidecum nu apare în filmul Rătăcire acel dor romantic pentru lucrurile copilăriei, pentru scumpul, poeticul trecut, ci o nevoie organică de a se întoarce. Nu e forma lirică a patriotismului, ci forma sa directă, imperioasă, vitală. Aceste subtile lucruri, filmul lui Tatos şi Băieşu le redă cu dibăcie, cu măsură şi cu delicateţe“ D.I. Suchianu (România literară nr. 16, joi 20 aprilie 1978).

„Regizorul ştie exact ce vrea, merge drept la ţintă, emoţia demonstraţiei născându-se din acumulări, nu din răsturnări de situaţii. Chiar în condiţiile în care scenariul filmului facilita un joc al acestor răsturnări, Tatos îl aşează cinematografic vorbind într-o altă matcă, filmul devenind nu numai povestea unei «rătăciri», cât mai ales a unei incompatibilităţi (…) Neadaptarea, tirania dorului de casă, de sinceritatea prieteniilor lăsate acolo, aminţarea eşuării sunt pistele pe care cineastul îşi poartă eroina cu o evidentă ştiinţă a discursului epic, pe parcursul căruia răsar autentice momente de captare a emoţiei, precum întâlnirea cu «teatrul românesc», cu mica chelneriţă dusă de nas de un «macaronar», totul culminând cu coşmarul balului mascat. Pentru o atât de atentă construcţie cinematografică, premisa filmului apare însă lipsită de supleţe, autorii neintuind ezact tipul psihologic al fetei «rătăcite». Problemă mai veche a filmelor noastre, coerenţa mizei conflictului se dovedeşte şi aici spinoasă“ Magda Mihăilescu (Informaţia Bucureştiului, 18 aprilie 1978)

„Tatos a preluat un subiect destul de banal, de comod, care «se poartă» — dar care nu exclude însă tragicul, realitatea fiind de multe ori mai dură decât ne-o putem închipui — subiectul celor care «trec graniţa», dăruindu-i prin propria lui personalitate un ceva anume, construind o lume aparte, singulară. Prilej de a diseca, extrem de finhj, psihologii nuanţate. Principalul merit al acestei pelicule  — principalul merit al regizorului, fireşte ­— a fost acela că s-a ferit în mod impecabil de cursa evident moralizatoare a subiectului propus, adâncind sensurile dramei. Fiindcă, indiferent de naţiuni, de limbă sau conjunctură, povestea omului care-şi părăseşte ţara, locul natal, a rămas şi va continua să rămână o dramă !“ Horia Pătraşcu (Flacăra, 20 aprilie 1978).

„Al. Tatos, ca regizor, a conferit mai multă naturaleţe filmului prin alemente concrete, pipăibile cu simţurile artistice ale spectatorului decât au reuşit scenariştii prin crearea unor personaje-idei, neoferind spectatorului nimic mai mult decât ceea ce ştia acesta în legătură cu problema în cauză din atâtea relatări apărute în presă… Rătăcire ca produs cinematografic (ca film şi nu ca dramaturgie) este o peliculă stimabilă datorită încărcăturii ei de fineţe, de sentimente abia sugerate, de discreţie şi nobleţe a imaginii (…) Tatos face parte, fără îndoială, dintre cei câţiva regizori «tineri» aflaţi în fruntea regiei noastre de film“ Radu Georgescu (Săptămâna, 21 aprilie 1978).

„Meritul principal al filmului este de a-şi fi construit pledoaria etică fără ostantaţie, cu o anume discreţie a eideilor şi a sentimentelor care favorizează capacitatea de convingere a tramei. Recunoaştem, în acest film decent şi sobru, luciditatea şi sensibilitatea regizorului — afirmate cu prisosinţă în montările sale teatrale şi confirmate de prima sa creaţie cinematografică — un marcat simţ al echilibrului. Al. Tatos vine dinspre teatru, dar nu aduce nimic teatral, necinematografic, cu sine, aduce doar un simţ al rigorii, o seriozitate, care nu pot să nu prindă bine filmului. Rătăcire este un film de acumulări lente, fără explozie, doar cu o culminaţie care anunţă deznodământul, dar tensiunea psihologică, născută din argumente artistice valabile (minus precipitarea dinspre final) însoţeşte întreg drumul de întoarcere al eroinei“ Călin Căliman (Contemporanul, 21 aprilie 1978).

„Scenariul, eforturile regiei şi ale interpreţilor se îndreaptă spre un singur scop: acela de a păstra povestea în zona firescului, a vieţii de toate zilele, conflictul consumându-se în adânc, suferinţa pe care o trăieşte eroina poliferând ca un rău necunoscut care sfârşeşte prin a o sufoca (…) Alexandru Tatos este într-o evidentă evoluţie faţă de filmul său de debut, Mere roşii, deşi ceva din spontaneitatea şi inocenţa de atunci s-au pierdut — fapt care poate fi observat la majoritatea regizorilor noştri aflaţi la primele filme după debut. Câştigul de profesionalitate, maturizarea au adus cu ele şi o oarecare îngheţare a intuiţiei, dar nu până acolo încât să o facă să dispară. Rătăcire este întâlnirea cu nu film şi cu un regizor de certă valoare, care se înscriu între cele mai interesante şi inteligente prezenţe din ultimii ani“ Nicolae Mateescu (Luceafărul, 22 aprilie 1978).

„Cea mai reuşită parte a filmului este, după părerea mea, începutul, nunta. Nunta unei fete care se mărită cu «o partidă», cu un Hans. Se vede bine că aici talentul scenaristului şi talentul regizorului vorbesc în cunoştinţă de cauză. Din câteva scevenţe, o atmosferă în felul ei fascinantă, o lume a cefelor groase, a consoartelor corpolentye cu rochii lungi, cu flori cât varza, (…) o lume care pe vremuri s-ar fi numit a îmbogăţiţilor de război, dar azi să-i spunem a învârtiţilor de pace. Aici şi Băieşu şi Tatos se poartă ca aşii. Fiecare centimetru de peliculă e burduşit de detalii savuroase. Unele ţin doar o clipă, atât cât să strecori în buzunar o delicatesă dfe pe masa nupţială. Danţul e grozav, ca şI numărul munchenezului cu sârg şi accent specific, «M-a făcut mama oltean». În general, trelieful sonor, aici ca şi pe celelalte meridiane din acţiune reprezintă într-adevăr «o contribuţie» şi anume una suculentă şi antrenantă în obţinerea senzaţeiei de autenticitate. În această porţiune, ca şi în scena restaurantului din localitatea federală unde cei «roşi de dor» vin să înfulece mititei şi să se smiorcăie ascultând romanţe — totul e cărnos, mustos, uneori fraged, uneori hazos, întotdeauna viu“ Ecaterina Oproiu (România liberă, 26 aprilie 1978).

„Fără a depăşi graniţele cotidianului, fără accente didacticiste, dar cu un crez moral adânc implicat în discursul cinematografic, Alexandru Tatos ne-a propus cu cel de al doilea film al său o demonstraţie etică lipsită de note false, de stridenţe, în care personajul principal nu este de fapt un erou de excepţie, ci un om obişnuit, cu calităţi şi defecte în limitele obişnuitului. Calitatea demonstraţiei lui Tatos constă în aprecierea sigură a psihologiei desrădăcinatului, în dozarea descoperirii eşecului perfect, adecvată evoluţiei personajului“ Călin Stănculescu (Scânteia tineretului, 26 aprilie 1978).

„Interesul ne este solicitat efectiv prin ceea ce reprezintă continuarea nunţii, cealaltă faţă a medaliei — casa soţului neamţ în care Doina e intrusă. Este reluarea cronicii de familie, mai ales cu scene de interior, în care asistăm la vivisecţia unui alt tip de mărginire — suficienţa în stare pură, desăvârşită, fără urmă de farmec. Toată această partitură este compusă şi condusă de regizor cu o rară aplicaţie. Portretele mai mult sau mai puţin animate (…) şi portretele neanimate ale ascendenţilor din ramele înguste de pe pereţI, decorul în tonuri sumbre şi plaşele cu fluturi desenaţI migălos de stăpâna casei, conversaţia mereu reluată despre listele de plată, moştenirea soţului şi pasiunea pentru artă, amestecul sever dozat de calcul şi cochetărie, de dispreţ şi politeţe — toate acestea ni-l înfăţişează pe Tatos ca pe un pictor de excepţie al unor astfel de tablouri de gen, egal de apt să fructifice sugestia plastică, de atmosferă şi jocul actoricesc de înaltă proprietate a tonurilor şi nuanţelor“ Valerian Sava (Cinema nr. 5, mai 1978).

„Înainte de orice, Rătăcire constituie proba, aşteptată, a certei capacităţi regizorale, cinematografice, a lui Alexandru Tatos.  Este reală această capacitate, ba chiar mai mult: Tatos a înţeles ce este şi cum se face un film, fără crispări, fără grimasa efortului gâfâit, cu bun gust şi echilibru. Dacă Mere roşii a revelat, ca debut promiţător, o interesantă aplecare spre cinematograf, Rătăcire, chiar dacă nu e o mare operă, încheagă sentimentul certitudinii unei vocaţii care depăşeşete sensibil simpla calificare peofesională. Tatos e cineastul cu inocenţa savantă, viitor artist al ecranului“ Florian Potra (Viaţa românească)