1. INTERIOR – ZI – SALA DE PROIECŢIE

O succesiune de imagini – material de arhivă – se derulează pe un ecran:

– manifestaţiile populare din anii 1944 şi 6 martie 1945
– imagini ale evenimentului instaurării Republicii
– naţionalizarea uzinelor
– primele şantiere naţionale – Salva-Vişeu, Bumbeşti-Livezeni
– primul tractor românesc – etc.

Un timp se aude numai vocea crainicului filmului documentar. Apoi, din când în când o altă voce intervine cu diverse observaţii al căror sens nu-l pricepem încă.

REGIZORUL(off):

– Calea Griviţei! Asta-i Calea Griviţei! Vedeţi cum arăta?… Doina, ia aminte la lozincile demonstranţilor!… Secvenţa asta trebuie s-o mai revedem! Aşa trebuie să arate scena când Matei al nostru intră în biroul patronului.

Descoperim locul în care ne aflăm: sala de proiecţie a unui studiou cinematografic unde factorii principali ai unei echipe de filmare – regizor, operator, scenograf etc. – fac o proiecţie de documentare.

REGIZORUL:

– Fiţi atenţi la firmele magazinelor! Să nu mai fie tot aceleaşi trei firme pe care le vedem în toate filmele!

Secretara de platou notează conştiincios.

Imaginile filmului documentar îşi schimbă subiectul: vedem acum diverse aspecte ale anilor noştri: uzine noi, şantiere, edificii, cartiere de locuinţe etc. – într-un cuvânt, efervescenţa vieţii de astăzi. Se derulează ultimele imagini, apoi ecranul pe care au fost proiectate rămâne alb. Se aprinde lumina în sala de proiecţie.

REGIZORUL (ridicându-se în picioare):

– Mda… Cred că un lucru v-a fost clar: diferenţa, ca să zic aşa, dintre cele două etape: pe de-o parte povestea lui Matei, din perioada răsturnării vechiului regim, apoi viaţa de azi a copiilor celor care au luptat atunci.

PROIECŢIONISTUL (deschide uşa):

– Vă rog să nu fumaţi!

REGIZORUL (iritat):

-Mă vezi că fumez?

Proiecţionistul iese.

REGIZORUL:

– Ce vroiam să spun…

SECRETARA (timid):

– În fond…

REGIZORUL:

– Aşa… În fond facem un film despre oamenii care au făurit istoria acestor ani!

2. FOND GENERIC – EXTERIOR – ZI – DIVERSE LOCURI

Folosind obiective cu focală scurtă surprindem – ca printr-o lupă care deformează sau estompează – furnicarul unori locuri aglomerate, cu multă lume, fără să reţinem sau să ne oprim asupra unui amănunt anume:

– bulevard

– strada Lipscani

– muncitori ieşind din schimbul de lucru, de la o uzină mare

– Gara de Nord -etc.

Pe aceste imagini s-au derulat titlurile genericului.

3. EXTERIOR – ZI – BULEVARD

După amiază târzie. Microbuzul echipei de filmare opreşte undeva în centrul oraşului. Cei din echipă coboară – au terminat ziua de filmare. Se despart, îşi fac urările de cuviinţă pentru Anul Nou. Pe aceste imagini se suprapune titlul şi genericul primei părţi:

FAPT DIVERS

Regizorul a rămas singur, o apucă agale pe bulevardul foarte animat în această ultimă zi a anului: lumea aleargă grăbită să-şi facă cumpărăturile.

Automobilele se vântură în goană, conducătorii auto sunt nervoşi, claxonează trecătorii care traversează anapoda, se suduie între ei.

Colindătorii sunt şi ei peste tot, vitrinele magazinelor sunt ornamentate în vederea sărbătorii. E o senzaţie de mare agitaţie. Regizorul este acostat de nişte colindători cu „capra” care aruncă cu grâu în el. Nu le dă atenţie, îşi vede de drum.

Se opreşte în dreptul unei cabine telefonice; dar este prea multă lume care aşteaptă. Nu are răbdare, caută un alt telefon.

Lângă intrarea unui bloc se află un telefon public la care nu vorbeşte nimeni. Regizorul se opreşte, bagă fisa, care îi cade imediat. Mai încearcă de două, trei ori, acelaşi rezultat: telefonul este defect.

Caută un alt telefon. La intrarea unui restaurant de lux gen „Ambasador” sau „Lido” se vede semnul grafic care indică că acolo se află un telefon public. Regizorul intră în restaurant.

4. INTERIOR – ZI – HOL RESTAURANT

Într-adevăr, în holul de la intrare, lângă garderobă se află un telefon public. Un domn mai în vârstă cu receptorul la ureche. Mai multe persoane îşi aşteaptă rândul să vorbească. Regizorul se aşează lângă garderobă, aprinde o ţigară, îşi aruncă privirea împrejur.
Restaurantul este închis, prin uşa de sticlă vedem că se fac pregătiri pentru noaptea de Revelion: se aranjează mesele, e pavoazată sala, o orchestră repetă etc.

DOMNUL ÎN VÂRSTĂ:
– Sigur, mami, fi liniştită… Nu alunecă pe jos…
Între cei care-şi aşteaptă rândul un Tânăr pare extrem de nerăbdător. N-are stare.

DOMNUL ÎN VÂRSTĂ:
– Merg încet… În cel mult o oră sunt acasă… Pa, mami…

Domnul în vârstă agaţă receptorul în furcă, se apleacă, îşi ia de pe jos plasa cu cumpărături, dă să plece. Un domn din coadă, cu haină de piele, se apropie de telefon dar, în ultima clipă se răzgândeşte, îl acostează pe bătbatul cu cumpărături.

            DOMNUL CU HAINĂ DE PIELE:
– Nu vă supăraţi, unde aţi găsit telemea?

Bărbatul pare, pentru o clipă încurcat.

DOMNUL ÎN VÂRSTĂ:
– Cum să vă explic… Mai bine să vă arăt…

Îl scoate pe Domnul cu haină de piele din cadru. Tânărul nerăbdător profită de moment, se apropie de telefon, ridică receptorul, formează un număr.
Lângă uşa de intrare, Bărbatul cu cumpărături îi arată Domnului cu haină de piele cam în ce direcţie trebuie s-o ia.

            DOMNUL CU HAINĂ DE PIELE:
– Vă mulţumesc foarte mult…
Urmărit de aparat, Domnul cu haină de piele se întoarce la telefon. Îl găseşte pe Tânărul nerăbdător la telefon, stând cu spatele, cu receptorul la ureche.

            DOMNUL CU HAINĂ DE PIELE:
– Eu urmam la rând…

Tânărul nu-i răspunde, stă cu receptorul la ureche fără să vorbească: nu ne dăm seama dacă aşteaptă să i se răspundă sau ascultă ce i se vorbeşte.

Pe uşa de intrare apare o doamnă cu părul alb, îmbrăcată cu o eleganţă sobră – Actriţa. Se apropie grăbită de telefon, dă cu ochii de Tânărul care continuă să aştepte cu receptorul la ureche. Îl observăm mai atent: are în jur de 23-24, o figură comună, nici frumos, nici urât, nici înalt, nici scund; e îmbrăcat destul de sărăcăcios, cu o scurtă dintr-un material păros şi pantaloni „blugi” decoloraţi; pare a fi student, unul dintre aceia care deprind cu trudă slovele, trăind din bursă. Tânărul mai aşteaptă câteva secunde cu receptorul la ureche, apoi închide şi formează alt număr

O femeie, cu un capot pus peste haina de piele, pare destul de agasată pentru că este nevoită să aştepte atâta. Domnul cu haina de piele se enervează.

            DOMNUL CU HAINĂ DE PIELE:
– Tinere, întreci măsura!…
TÂNĂRUL (se întoarce jenat):
– O secundă…
Domnul cu haină de piele se întoarce spre Femeia cu capotul pus peste haină:
            DOMNUL CU HAINĂ DE PIELE:
– Inadmisibil! Aştept de un sfert de oră!
Femeia mai mult jenată decât belicoasă:

FEMEIA:
– Am lăsat mâncarea pe foc…Mi s-a defectat telefonul şi îmi trebuie o reţetă pentru cornuleţe…

Întorc amândoi privirea spre Actriţă: aceasta nu zice nimic, dar se bâţâie nervoasă. La telefon se aude clincănitul fisei – deci cineva a răspuns.
            TÂNĂRUL (se grăbeşte să vorbească):
– Alo! Bună ziua! Vă rog cu Andrei, dacă nu deranjez… (îi cade “faţa”) A, da, a plecat la munte… Mă scuzaţi…
Cei care aşteaptă răsuflă uşuraţi.

Lângă garderobă, Regizorul continuă să fumeze impasibil, Garderobiera îi pune o scrumieră pe tejghea.

Se aude sfârşitul convorbirii.
            TÂNĂRUL (off):
– L-a căutat un coleg, Ion… Îl sun eu când vine, după sărbători… Sărut mâna… mă scuzaţi…
Se aude cum este închis telefonul.
Figurile celor care aşteaptă se înseninează. Tânărul formează un alt număr. Fără să mai aştepte reproşurile celor care aşteaptă, Tânărul se întoarce spre ei.
            TÂNĂRUL:
– O secundă, mă scuzaţi… (după câteva clipe de aşteptare i se răspunde) Alo!… Bună ziua!… Vă rog cu Ştefan, dacă nu deranjez… A, deranjez… Iertaţi-mă, nu mi-am dat seama că este ora nepotrivită… Atunci… (cu un licăr de speranţă) Să aştept? Vă mulţumesc din suflet, aştept…
DOMNUL CU HAINA DE PIELE(enervat):
– Ce necioplit!…
Femeia cu capot nu răspunde. Actriţa tace şi ea dar, evident, se abţine cu greu. Întoarce privirea spre restaurant.
În restaurant pregătirile pentru Revelion continuă: se pun flori pe mese.
Tânărul e tot mai jenat de această aşteptare, aproape evită să privească în spate.
Domnul cu haină de piele a ajuns la culmea răbdării.
Femeia cu capot priveşte când spre  Tânăr, când spre Domnul cu haină de piele cu un sentiment contradictoriu: încearcă să fie binevoitoare cu Tânărul, dar în acelaşi timp se şi grăbeşte.
Actriţa se bâţâie nervoasă. Dintr-o dată se aude o voce:

VOCEA(off):
– Oh, bună ziua, bună ziua!…

Întorc cu toţii capul: în spatele lor a apărut un Bărbat cu o pâine într-o plasă şi evident “afumat”.

BĂRBATUL CU PÂINEA:
– Lume bună!.. Căci poetul spune: “Lună tu, stăpâna lumii, peste a lunii boltă luneci…” Mihail Eminescu…
Se adresează Femeii în capot:

BĂRBATUL CU PÂINEA:

– Iertaţi-mi întrebarea, dumneavoastră aşteptaţi la telefon?
Femeia aprobă din cap cu o inexplicabilă jenă.
Bărbatul cu pâinea arătând spre Domnul în haină de piele şi Actriţă:

BĂRBATUL CU PÂINEA:

– Şi dumnealor?… (Femeia încuviinţează) “Noi vrem pământ” de George Coşbuc…

            DOMNUL CU HAINĂ DE PIELE:
– Dumneata ai început Revelionul mai devreme…

BĂRBATUL CU PÂINEA(fără să se ofuscheze):

– De aseară… M-a trimis soţia să cumpăr pâine… Ceasu’ rău! Trebuie să-i comunic telefonic în ce punct geografic mă găsesc…

FEMEIA CU CAPOT:
– Budapesta…

BĂRBATUL CU PÂINEA(uluit):
– Poftim?…

FEMEIA CU CAPOT:
– Restaurantul Budapesta…

BĂRBATUL CU PÂINEA(recită):
– “Flămânzi şi goi, făr’ de adăpost…”

Se aude vocea Tânărului vorbind la telefon:

TÂNĂRUL(off):
– Alo, Ştefane, bună… Eu sunt…

Figura i s-a luminat.

TÂNĂRUL:

– Cum care eu? Mă recunoşti? Ion, mă, Ion… Am ieşit din spital şi m-am gândit…
Femeia cu capotul devine tot mai atentă la convorbirea Tânărului.
            TÂNĂRUL (off):
– Da, ieri… Ei, acum mă simt… Cam slăbit… Trebuie să ţin regim, ştii cum e cu hepatita asta… Mi se pare că te-am trezit din somn… A, gazda… Îmi pare rău…

BĂRBATUL CU PÂINEA(intră în cadru, şoptindu-i Femeii cu capot):

– “Sămanul Dionis”… Mihail Eminescu…

Actriţa nu se poate abţine şi surâde. Bărbatul cu pâinea se apropie de ea.

            BĂRBATUL CU PÂINEA(recită):

– “Ah, garafa pântecoasă doar de sfeşnic mai e bună!
Şi mucoasa lumânare, sfârâind, răul să-l arde

Şi-n această sărăcie te inspiră, cântă barde!”
Domnul cu haina de piele fierbe: i-ar strânge de gât atât pe Tânărul de la telefon cât şi pe Bărbatul cu pâinea.

            BĂRBATUL CU PÂINEA(off):
– “Bani n-am mai văzut de-un secol, vin n-am mai băut de-o lună
Un regat pentr-o ţigară, s-umplu norii de zăpadă!”…

Domnul cu haină de piele nu mai suportă: scoate din buzunar pachetul de ţigări, se apropie de Bărbatul cu pâinea, pe care-l cuprindem în cadru

            DOMNUL CU HAINĂ DE PIELE:

– Pofim, domnule o ţigară, poate că…

            BĂRBATUL CU PÂINEA:

– Mulţumesc, nu fumez!… Vreau să dau un telefon soţiei…

La telefon, Tânărul îşi continuă convorbirea:

TÂNĂRUL:

– Ştefane, tu ce faci acum? (scânteia de speranţă din ochi i se stinge) A, înţeleg… e o seară mai specială… Unde faci Revelionul? Ţi-am spus că abia am ieşit din spital…

Femeia cu capotul devine tot mai impresionată de cele auzite.
TÂNĂRUL (off):
– N-am voie să mănânc şi să beau… Mă retrag la depou, adică mă duc la cămin. Acolo e linişte, toţi sunt plecaţi în vacanţă…
Cei care aşteaptă la rând se foiesc nerăbdători, şâşâie, bâţâie din picior etc.
În restaurant pregătirile continuă.
Domnul cu haină de piele intră în cadru.
            DOMNUL CU HAINĂ DE PIELE:
– Dar nu se mai termină odată convorbirea asta?…

FEMEIA CU CAPOT(îl sfredeleşte cu privirea):

– Puţină înţelegere, zău aşa…

Domnul cu haină de piele întoarce capul nedumerit spre Actriţă şi Bărbatul cu pâinea. Actriţa îi evită privirea, în timp ce Bărbatul cu pâinea face un gest că e de acord, dar nu se ştie cu cine şi cu ce. În acest timp s-a auzit vocea Tânărului:

TÂNĂRUL(off):
– Nu, nu i-am văzut… I-am sunat şi pe Andrei şi pe Mihai… Andrei e placat la munte, iar Mihai e cu… Tânărul se sileşte să râdă, apoi îşi ia din nou inima în dinţi:

TÂNĂRUL:
– Spune-mi, ai toată după amiaza ocupată? Nu putem să ne vedem deloc? Ştii, sunt cam necăjit, vroiam să mai stau de vorbă cu tine… Să te sun mai târziu? Când? Pe la şapte?
Femeia în capot, instinctiv, se uită la ceas: e patru fără un sfert.
            TÂNĂRUL (off):
– Nu putem să fixăm de acum, ce să-ţi mai dau telefon? Deranjez gazda…
Tânărul ascultă câteva clipe ce i se spune.
            TÂNĂRUL:
– Bine, odihneşte-te… Dar la şapte, te găsesc, da?… A, nu, nu mă mai întorc la cămin… Găsesc eu ce să fac, mai mă vântur pe străzi, văd eu, poate intru la un film… Bun, atunci aşa rămâne: te sun la şapte… Te sărut…

Închide, apoi se întoarce jenat spre cei care aşteaptă:

TÂNĂRUL:

– Mă scuzaţi…

Cei care aşteaptă, inclusiv Domnul cu haină de piele, îl privesc sau evită să-l privească, tulburaţi. Femeia cu capotul are chiar intenţia să se apropie de el.

Lângă garderobă, Regizorul priveşte atent scena, dar parcă cu un interes mai mult profesional. În schimb Garderobiera e foarte impresionată. Se aude o voce:

OPERATORUL(off):

– Emilia, sunt pe tine! Fii mai tulburată, mai impresionată…
Actriţa se sileşte să fie cât mai impresionată. Se aude din nou vocea:
OPERATORUL(off):
– Hai, clac!…
Din spatele paltoanelor de la garderobă, apare Secretara de platou care bate clacheta.

SECRETARA DE PLATOU:
– “Fericirea”, cadrul 547, turnat 1!
Apoi, paltoanele sunt date la o parte şi apare Operatorul, vedem aparatul de filmat. În acest timp, Garderobiera scoate de sub tejghea o ceaşcă cu cafea pe care i-o dă Regizorului.

Cei care aşteaptă să vorbească la telefon sunt pentru câteva clipe interzişi, nu înţeleg nimic. Actriţa şi Tânărul se relaxează, îşi ies din rol.

Domnului cu haină de piele îi cade, în sfârşit “fisa”.

            DOMNUL CU HAINĂ DE PIELE:

– Dar ce se întâmplă aici? Cum vă permiteţi? Vă bateţi joc de noi?…
Femeia cu capotul a rămas la ale ei:

FEMEIA CU CAPOTUL:
– Puţină înţelegere…

DOMNUL CU HAINĂ DE PIELE:
– Care înţelegere? Ce suntem noi, cobai?…
Bărbatul cu pâinea, cu mintea aiurea, e dispus să dea dreptate la toată lumea.

Actriţa şi Tânărul se grăbesc să iasă.
La garderobă, în timp ce Mecanicul de cameră şi Maşinistul strâng aparatul de filmat, Regizorul soarbe grăbit din ceaşca de cafea, apoi se adresează Operatorului, care-şi îmbracă haina.

REGIZORUL:
– Cum a fost?
Operatorul soarbe din cafeaua Regizorului şi ridică din umeri – adică „a fost cum a fost”. Domnul cu haină de piele intră în cadru.

DOMNUL CU HAINĂ DE PIELE(vociferind):
– Nu admit! Nu admit!
Regizorul şi Operatorul pornesc spre ieşire. O cuprindem în cadru pe Femeia cu capot şi pe Bărbatul cu pâinea.

FEMEIA CU CAPOT:
– Puţină înţelegere, vă rog… E un băiat tânăr, al zilelor noastre…

Bărbatul cu pâinea aprobă.

5. EXTERIOR – ZI – STRADĂ

Tânărul şi Actriţa traversează grăbiţi strada.

            TÂNĂRUL:
– A mers, nu-i aşa? Mai că era să bocească toată lumea…

ACTRIŢA:
– Dacă şi mie mi-au dat lacrimile…
Cei doi se urcă într-un microbuz.
Regizorul şi Operatorul au ieşit şi ei în stradă. Secretara de platou vine după ei.

            REGIZORUL:
– Dar reacţiile?

OPERATORUL:
– Am văzut ceva… Hai mai repede, poate ne iau ăştia la bătaie.

            REGIZORUL:
– Şi pe ăla pilit?

OPERATORUL:
– Nu cred în experienţele astea cu filmatul pe viu! Să mă tai şi nu cred! De ce n-am făcut noi o filmare cinstită? Să-mi pun lumina cum trebuie, să decupăm…

            REGIZORUL:
– Hai, mă, că n-am fi scos reacţii aşa autentice cât e hăul! Astea fac toţi banii…

 

6. INTERIOR – ZI – MICROBUZ

 

În microbuz Actriţa îşi scoate peruca: ne dăm seama că a fost îmbătrânită prin machiaj. Machioza o unge cu vaselină pe obraz, ca s-o demacheze.

            MACHIOZA(bodogăne, în timp ce o demachează):
– Măcar azi puteam să avem zi liberă, ca toată lumea! N-am apucat să-mi pregătesc nimic…
În microbuz, atmosfera obişnuită de după terminarea filmării: actorii se demachează, se schimbă, se adună costumele, recuzita de joc etc. Urcă Regizorul, urmat de Secretara de platou, care-i arată ceva pe scenariu.

            SECRETARA DE PLATOU:
– Au rămas nefilmate 531 şi 554…

            REGIZORUL:
– Ştiu. Se filmează după planul normal. Numai ce am filmat azi rămâne în avans.

            TÂNĂRUL(Regizorului):
– Cum a fost?

            REGIZORUL(reticent):
– Om vedea… Cred că a reieşit singurătatea personajului şi asta-i important. Şi totul aparent destul de adevărat.

            MACHIOZA(în şoaptă, Actriţei):
– Ăsta cu adevărul lui! Ce, adevărul ăsta nu se putea scoate decât în ajunul Anului nou? Alţii cum îl scot?!…

Actriţa se strâmbă, fără să zică nimic. În tot acest timp, pe geam s-a văzut cum maşiniştii strâng aparatura în timp ce Asistentul de regie le dă programul. Regizorul coboară din microbuz, se apropie de cei din echipă care se îmbrăţişează, îşi fac urările cuvenite de Anul Nou, se despart.

 

 

7. INTERIOR – NOAPTE – CASA REGIZORULUI

 

Locuinţa Regizorului:s-a  înoptat, nu e nimeni în casă. Sună telefonul. Sună prelung.
Uşa de la intrare se deschide şi intră Regizorul. Are într-o mână nişte pachete şi în cealaltă câteva scrisori-felicitare şi un ziar. Aude telefonul, lasă pachetele şi corespondenţa jos, se grăbeşte să răspundă fără să aprindă lumina. Dar telefonul se opreşte înainte să ajungă la el.
Regizorul aprinde lumina, îşi scoate paltonul, îl agaţă în cuierul de la intrare. Vede pachetele şi scrisorile lăsate pe jos, le ridică, iese din cadru, revine, cu scrisorile în mână, se aşează într-un fotoliu de lângă o măsuţă pe care găseşte un bilet: “Friptura este în cuptor – Maria”

Face ghemotoc biletul, îl aruncă pe măsuţă, desface scrisorile, pe primele două grăbit, fără să le citească. Se opreşte, apoi asupra uneia, o citeşte de câteva ori, rămâne cu ochii în gol mai multe clipe.
Sunetul telefonului îl “trezeşte”. Se grăbeşte să răspundă, dar după figura pe care o face ne dăm seama că nu este vocea pe care o aştepta.

            REGIZORUL(filmat din spate):
– Alo, da!…A, da, bună seara!… Vă mulţumesc… Vă mulţumesc foarte mult că v-aţi gândit la mine… Şi dumneavoastră asemenea… O să mă duc la nişte prieteni… Da, sigur, n-am să vă uit dacă am să am un rol, am să vă solicit… Bine, bine… La mulţi ani!
Închide telefonul plictisit. Se plimbă câteva clipe fără rost, îşi aprinde o ţigară. Dă drumul la televizor, se aşează din nou în fotoliu.
Rămânem pe televizor: a început programul din noaptea de Anul Nou.

8. EXTERIOR – ZI – ŞANTIER

Privim prin obiectivul unui aparat de fotografiat: vedem o schelărie. Aparatul este declanşat. Mai multe instantanee surprinse prin aparatul de fotografiat: descoperim un mare şantier.
Câţiva dintre membrii principali ai echipei de filmare îl prospectează pentru a găsi locurile de filmare. Sunt conduşi de secretarul de partid al şantieului. Descoperim odată cu ei tumultul muncii, diferite chipuri etc. Mai ales că Regizorul este atent la tot ce se întâmplă în jurul său, la toate amănuntele.
Fotograful pozează tot ce-i cere Regizorul sau Scenograful: locuri, oameni, amănunte de costum etc.
Regizorul îi arată Actriţei o ingineră care se agită în sectorul său.
            REGIZORUL:
– Fii atentă! Urmăreşte-i gesturile!…
În acest timp, secretarul de partid le dă diverse explicaţii:
            SECRETARUL:
– Am avut de rezolvat probleme extrem de dificile. Gândiţi-vă, au venit aici zece mii de muncitori din toate colţurile ţării. Ceea ce a modificat însăşi echilibrul oraşului…
Regizorul şi-a oprit ochii asupra unei schelării, o arată Operatorului şi Scenografului. Fotograful o pozează.
            SECRETARUL
– Vreţi s-o filmaţi? Păi, avem locuri mult mai frumoase… De altfel, peste două luni hala asta e gata! În fiecare zi şantierul arată altfel… (Continuându-şi explicaţiile) Am fost nevoiţi să asigurăm muncitorilor condiţii din cele mai bune de cazare, masă… Altfel ar fi plecat. Veniţi să vedeţi cantina!
REGIZORUL:
– Nu-i nevoie. Noi n-o să filmăm la cantină.
            SECRETARUL (insistând):
– Vă rog, o clipă, numai ca să vă daţi seama…
Îi conduce către o clădire nouă şi frumoasă. Pe aceste imagini s-au derulat titlurile genericului povestirii:

PROSPECŢIA

9. EXTERIOR – SEARĂ – SAT

Microbuzul trece printr-un sat.
Toţi cei din echipă sunt cu ochii pe geam.

10. EXTERIOR – SEARĂ – RESTAURANT ŞOSEA

La capătul satului se vede un restaurant.
            OPERATORUL (l-a văzut):
– Iată-l pe dânsul, restaurantul! Să oprim aici!
ADMINISTRATORUL:
– Ai răbdare până la Sibiu. În cel mult o oră suntem acolo. Trebuie să rezolv cazarea…
REGIZORUL (numai ca să-l contrazică):
– Şi mie mi-e foame. Oprim aici!
Microbuzul opreşte în dreptul restaurantului. Mai sunt parcate 2-3 maşini. Cei din echipă coboară din microbuz.
Administratorul rămas în urmă, îi face semn discret Scenografului să se apropie.
            ADMINISTRATORUL (în şoaptă):
– Convinge-l pe Andu să nu facem “Casă Stamate” la Comandău.
            SCENOGRAFUL (se abţine să nu râdă):
– Încerc. Dar îl şti: când îi intră ceva în cap…
Îl lasă “mască”.

11. INTERIOR – SEARĂ – RESTAURANT ŞOSEA

Restaurantul este, de fapt, un birt destul de pricăjit. Câţiva consumatori îşi beau ţoiul în picioare. Fum de ţigară de să-l tai cu cuţitul. În galantar se văd câteva alimente vechi şi neapetisante.
Cei din echipă strâmbă din nas. Se apropie de ei Responsabilul restaurantului, un tip scund, caraghios şi vizibil băut.
            RESPONSABILUL:
– Ce doriţi?
            OPERATORUL:
– Să mâncăm ceva…
            RESPONSABILUL:
– Ce să mâncaţi? N-am decât ce se vede. Azi e zi fără carne…
Asistentul se apropie de el, îi şopteşte conspirativ:
            ASISTENTUL:
– Tovarăşul procuror a avut mult de lucru. Ar vrea să mănânce bine…
            RESPONSABILUL:
– Care procuror?
Asistentul se întoarce ca să arate pe cineva din echipă; odată cu acesta priveşte şi Responsabilul.
Aşa cum sunt îmbrăcaţi aceştia, după o zi de alergătură, prăfuiţi, nu arată deloc c-ar face parte din anturajul unui procuror.
            RESPONSABILUL:
– Dânşii, cine sunt?
            ASISTENTUL:
– Subalternii dânsului. Te-aş sfătui să nu mai pui atâtea întrebări…
            RESPONSABILUL:
– Uite ce este, tovarăşe, pe mine nu mă impresionezi! Poate să fie şi trei procurori, că eu tot asta pot să vă dau de mâncare! Mă aprovizionează trustul – am!; nu mă aprovizionează – n-am!
În clipa aceea intră în restaurant Administratorul de producţie şi Scenograful. Administratorul se adresează Scenografului, dar tare, ca să audă toată lumea:
            ADMINISTRATORUL:
– N-am să fiu de acord cu Comandău! De asta sunt pus aici ca să răspund de banii statului!
Asistentul, venindu-i o idee, îi şopteşte Responsabilului:
            ASISTENTUL:
– Dânsul este tovarăşul…
Administratorul de producţie e singurul din echipă îmbrăcat în costum, cu cravată şi arată impunător.
S-a oprit în faţa galantarului şi priveşte cele câteva alimente. Cei din echipă se abţin să nu râdă.            ADMINISTRATORUL:
– Şi ce m-aţi adus în porcăria asta? Nu vedeţi că n-au nimic!..
            RESPONSABILUL (devenind brusc amabil)
– Lăsaţi, că se aranjează…
            ADMINISTRATORUL (neînţelegând):
– Ce zici?
            RESPONSABILUL
– Veniţi cu mine.
Stigă spre barmanul care tocmai toarnă un pahar.
            RESPONSABILUL:
– Bă, hai încoa!
Barmanul dă să replice dar Responsabilul i-o taie:
            RESPONSABILUL:
– N-auzi, vino imediat!

12. INTERIOR – SEARĂ/NOAPTE – CAMERĂ SEPARATĂ

Cei din echipă sunt conduşi de către Responsabil într-o altă cameră, nu prea mare, unde cu chiu cu vai încap patru mese. Două mese sunt ocupate: una de un cuplu mai în vârstă (50-60 ani), cealaltă de un grup de tineri care au pus în priză un casetofon care cântă foarte tare. Responsabilul îi face semn barmanului să-l ajute să unească celelalte două mese.
În acest timp, Regizorul priveşte cu atenţie locul, e atent la fiecare amănunt. Îi face semn Asistentului să se apropie.
            REGIZORUL (în şoaptă):
– Mi-a venit o idee, notează, te rog! Ca în restaurant să punem o orchestră care să cânte tare. Asta-i va face pe cei doi să nu se audă bine şi toată discuţia lor intimă să fie pe un ton mai ridicat.
Asistentul notează într-un caiet.
Responsabilul observă că asistentul notează ceva , se apropie de ei.
            RESPONSABILUL:
– S-a întâmplat ceva?.
Responsabilul intră în alertă. Asistentul jucând, îl priveşte fără să-i răspundă. Cei din echipă s-au aşezat la masă. A mai rămas un scaun liber deşi mai trebuie să se aşeze Administratorul şi Asistentul.
            RESPONSABILUL (către barman):
– Bă, de ce nu pui scaune câte trebuie? Tov. procuror n-are voie să şadă şi dânsul?
Administratorul nu pricepe nimic.
Barmanul, derutat, arată spre celelalte mese.
            BARMANUL
– Păi…
Nu se mai vede nici un scaun liber. Barmanul Responsabilului, conspirativ:
            BARMANUL:
– Să scol pe cineva de la masă?
Pe moment, Responsabilul pare dispus să accepte soluţia. Dar privind la cei care stau la masă, renunţă.
            RESPONSABILUL:
– Te duci şi aduci un scaun de unde oi şti!

            BARMANUL (dă să iasă, destul de îndoit):
– Să caut la bucătărie…
Responsabilul, înainte de a ieşi Barmanul, îi cade “fisa”.
            RESPONSABILUL:
– Urcă până sus la mine şi ia un scaun de acolo! Ştii tu de care. Barmanul iese. Ca să spulbere momentul penibil, Responsabilul devine de o amabilitate exagerată.
            RESPONSABILUL (plin de zâmbete):
– Şi acum să luăm comanda. Ce doresc să servească dragii noştri clienţi?
            ASISTENTUL:
– Ai spus că n-ai decât ce se vede în galantar…
            RESPONSABILUL:
– Poate că se mai găseşte ceva… N-am în local, aduc de acasă. De la noi clientul n-are voie să plece nemulţumit.
            OPERATORUL:
– Şi ce ne oferi?
            RESPONSABILUL:
– S-ar găsi un cotleţel de porc…rămas
            OPERATORUL:
– Altceva
            RESPONSABILUL (stânjenit):
– Cartofiori prăjiţi… Vă fac şi o sălăţică de o să mă pomeniţi… Daci, ce doriţi să comandaţi?
            REGIZORUL:
– Păi, cotlet, ce altceva. Dar să fie slab.
Responsabilul notează. Apoi trece pe la fiecare membru din echipă şi-l întreabă ce vrea să comande, ca şi cum acesta ar putea să-şi aleagă din zece feluri.
Administratorul stă în picioare, oarecum penibil, aşteptând scaunul şi aruncă priviri de foc celor din echipă. Responsabilul, care ia comanda Asistentului, observă, intră în panică. Se apleacă la urechea Asistentului, în şoaptă:
            RESPONSABILUL:
– Dar cum puteţi să-l lăsaţi pe tovul să stea în picioare? Păi, dacă eraţi subalternii mei…
Secretarea de platou, o fată slăbuţă, tăcută şi timidă de parcă îi e ruşine că se află pe faţa pământului, a auzit şi are intenţia să se ridice. Asistentul îi face semn să rămână pe loc. Se adresează Responsabilului:

            ASISTENTUL:
– Tovul e un tip democratic…
Responsabilul nu ştie cum s-o ia, aşa că să grăbeşte să plece. Pe Administrator a uitat să-l întrebe de comandă. Nici n-a ieşit bine Responsabilul că Barmanul intră cu scaunul.
Îl aşează în capul mesei. Scaunul este o piesă de mobilier de sufragerie, tapisat, asemănător unui jilţ, scump dar de evident prost gust. Administratorul se aşează, ceilalţi fac haz.
            OPERATORUL:
– Vezi ce înseamnă să ai răbdare! Iată, ţi s-a adus scaunul pe care-l meriţi! Tot te plângi că nu ai autoritate…
            ASISTENTUL:
– Cine n-are autoritate? Tovarăşul procuror?!…
            ADMINISTRATORUL:
– Iar începeţi cu bancurile tâmpite? Ce-i toată povestea asta cu procurorul?
            OPERATORUL:
– Lasă, după ce ai să mănânci friptura, ai să înţelegi. Pe burta goală e mai greu…     ADMINISTRATORUL (izbucnind stupid):
– Nu vreau să înţeleg şi gata! Credeţi că sunt bătaia voastră de joc, după ce am făcut douăzeci de filme! Am să-i spun cine suntem. Mie nu-mi place să-mi bat joc de nimeni!
Apare Responsabilul care se apropie zâmbitor de masa lor.
            RESPONSABILUL:
– Fripturelele, sălăţica se face, cartofiorii se rumenesc… Nu v-am întrebat ce vreţi să beţi? S-o luăm în ordine.
Se adresează Administratorului:
            RESPONSABILUL:
– Dumneavoastră?
ADMINISTRATORUL:
– Apă minerală, ai?
RESPONSABILUL:
– Am. Am de toate.
ADMINISTRATORUL:
– Pepsi, ai?
RESPONSABILUL:
– Am. Am spusc că…
ADMINISTRATORUL:
– Dar bere?
RESPONSABILUL:
– Am.
ADMINISTRATORUL:
– Ai?
RESPONSABILUL:
– Am. Deci, bere?
ADMINISTRATORUL:
– Nu. Apă minerală.
Cei din echipă izbucnesc într-un hohot de râs.
            RESPONSABILUL (care nu înţelege ce se întâmplă):
– Tov procuror e nemulţumit de ceva?
ADMINISTRATORUL:
– Nu sunt, dom’le, nici un procuror! Te iei după bncurile proaste ale colegilor mei?
RESPONSABILUL (complet derutat):
– Dar ce sunteţi?
ASISTENTUL:
– Adu mai întâi nişte bere şi pepsi că-ţi explic eu…
RESPONSABILUL:
– Păi, să vedem dacă mai este…
Dă să se depărteze, Asistentul se ridică, vine după el.
            ASISTENTUL:
– Bine, măi frate, eu îţi spun un secret şi dumneata îl strigi în gura mare. Crezi că lui tov… îi convine să se ştie cine este? Să se zică că abuzează, să aibe neplăceri acolo… (arată cu degetul în sus).      RESPONSABILUL (luminâdu-se dar şi speriindu-se):
– Aoleu! Să ştiţi că aveţi dreptate!

ASISTENTUL:
– Hai, adu bere, tot ce trebuie şi bagă-ţi minţile în cap că ne certăm!
Responsabilul iese în fugă. Asistentul se aşează din nou la masă.
            ADMINISTRATORUL:
– Ce i-ai spus?
ASISTENTUL:
– Vorbe de clacă…
Câteva clipe se lasă tăcerea la masă. De aceea se aude foarte tare casetofonul de la masa tinerilor.
            REGIZORUL:
– Mă bagă în mormânt muzica asta!
Apare Responsabilul, urmat de Barman, aducând sticlele de bere, pepsi şi apă minerală.
            RESPONSABILUL:
– A sosit băuturica!
Toarnă apă minerală în paharul Administrarorului.
            ASISTENTUL (se ia din nou de el):

– Frumos scaun i-ai adus tovului… De unde-l ai?
RESPONSABILUL:
– De acasă. (adresându-se Administratorului) Ştiţi, eu locuiesc deasupra. Clădirea are etaj. Cobor scările şi-am ajuns în local!
ASISTENTUL:
– Va să zică, ai scaune speciale pentru clienţi mai – cum să spun – mai speciali…
RESPONSABILUL:
– Nu-i adevărat! E scaunul de la sofragerie.
ASISTENTUL (prefăcându-se mirat):
– Ai sofragerie?
RESPONSABILUL:
– Am. De ce să nu am?
ASISTENTUL:
– Dar covor ai?
RESPONSABILUL:
– Am şi covor. (brusc suspicios) Dar de ce întrebaţi de covor?

ASISTENTUL:
– Pentru cultura mea generală…
Scenograful, pe o foaie de hârtie, face o schiţă de decor şi i-o arată Asistentei de scenografie.
            SCENOGRAFUL:
– Dar recamieră, ai?
RESPONSABILUL:
– Da.
ASISTENTUL:
– Maşină?
RESPONSABILUL (modest):
– Eh, un “Trabant”…
În timpul discuţiei, fotograful îi face câteva poze.
            ASISTENTUL:
– Mă, tu furi!

RESPONSABILUL (intrând în panică):
– Cum să fur?! Păi, dacă fur, n-are clientul. Şi la mine clientul e înainte de toate.
Ca să evite alte discuţii se depărtează grăbit.
            RESPONSABILUL:
– Mâncărica trebuie să fie gata…
Iese. Cei din echipă fac haz în urma lui. Abia se aud între ei din cauza muzicii de la casetofon.
            REGIZORUL:
– Măi, ce personaj!
            ACTRIŢA:
– O figură!… (după câteva clipe) Când aţi insistat să merg cu voi în prospecţie mi s-a părut foarte curios. Dar acum nu-mi pare rău. Am avut ocazia să văd atâtea lucruri interesante… Oameni, locuri…
            OPERATORUL:
– Prospecţia e etapa care-mi place cel mai mult. Acum se coace filmul… Se confruntă cu realitatea…
            REGIZORUL:
– Ăsta-i faptul cel mai important! Contactul cu viaţa! Acum îţi dai seama dacă tot ce ai gândit la masa de lucru capătă acoperire reală şi autenticitate. În plus, cum spunea Emilia, îţi îmbogăţeşti propria ta experienţă. Cine ştie când o să ne fie de folos ce surprindem acum…

ADMINISTRATORUL:
– Chiar aşa! Credeţi că-i important să facem “Casă Stamate” la Comandău?
Râde numai Asistentul, pe ceilalţi intervenţia stupidă a Administratorului mai mult i-a enervat şi se abţin să răspundă. Se lasă câteva clipe de tăcere penibilă. Stare amplificată de apariţia plină de zâmbete a Responsabilului care, urmat de Barman, aduce comanda.
            RESPONSABILUL:
– A sosit şi mâncărica! Dacă nu v-a plăcut, eu pe loc am şi… am şi… (caută o rimă) Am şi murit!
OPERATORUL:
– Românul s-a născut poet…
REGIZORUL (Responsabilului):
– N-ai putea să-i rogi pe tinerii de acolo să facă dracului muzica aia mai încet?
RESPONSABILUL (arătând spre tineri):
– Cine? Dânşii? Staţi un pic… Dacă nu le confisc eu drăcia aia!…
Dar nu se duce la ei. Continuă să-i servească: o face cu destulă inabilitate, mai ales că este şi băut. Asistentul, care ţine cu tot dinadinsul să aibe haz, îl ia din nou în “focuri”. Insistenţa acestuia va deveni tot mai enervantă, mai ales că Şoferul îi ţine isonul, râzând zgomotos şi bucuros de fiecare “poantă”.
            ASISTENTUL:
– Dumneata eşti responsabil aici?
RESPONSABILUL:
– Păi, cum?!
ASISTENTUL:
– Eşti şef doar peste tine? Că văd că n-ai nici un subaltern.
RESPONSABILUL (arătând spre barman):

– E dânsul! E şi la bucătărie…
ASISTENTUL:
– Dar n-ai nici un chelner… măcar un picolo… La restaurantul din centru sunt patru cheleneri…
RESPONSABILUL (corectând):
– Trei. Vă servesc eu că vreau să vă simţiţi bine.
Figura lui s-a înegurat – cei din echipă nu observă – serveşte câteva clipe tăcut. Apoi, brusc izbucneşte:
            RESPONSABILUL:
– Am mai avut pe cineva dar l-am dat afară!
ASISTENTUL:
– Aoleu! Dar ce-a făcut?
RESPONSABILUL:
– A făcut!… Nu pot să vă spun…
E tot mai mohorât.
            ASISTENTUL:
– Dar pe responsabilul din centru îl cunoşti?
RESPONSABILUL:
– Îl cunosc.
ASISTENTUL:
– Ce fel de om este?
RESPONSABILUL:
– Un om…
ASISTENTUL:
– Adică? E destoinic, cinstit?…
RESPONSABILUL:
– Nu ştiu. Eu numai despre mine pot să spui…
ASISTENTUL:
– Ce poţi să spui?
RESPONSABILUL:
– Că sunt cinstit. La mine clientul e înainte de toate.
ASISTENTUL:
– Ăla din centru zice că nu…
RESPONSABILUL:
– Nu zău? El vorbeşte?! Să vedeţi ce casă are: vilă! Şi “Lada 1500” a luat-o din salariu? Mă, da econom mai e! Mănâncă pâine cu iaurt…
ASISTENTUL:
– Dar de băut – bei!

RESPONSABILUL (recunoaşte):
– Beau…
ASISTENTUL:
– În timpul programului?
RESPONSABILUL:
– S-a întâmplat. Pentru că sunt supărat. Sunt foarte supărat… Fotografului îi lipseşte furculiţa şi îi atrage atenţia.
RESPONSABILUL (Barmanului, printre dinţi):
– Deşteptule!… O clipă, scuzaţi…
Iese în fugă.
            ASISTENTUL (Barmanului):
– De ce e supărat responsabilul?
BARMANUL (un tip acru):
– Să vă spună dânsul.
Revine Responsabilul cu furculiţa.

RESPONSABILUL (privind masa):
– Mai trebe ceva?
Regizorul care a început să fie agasat de situaţie.
            REGIZORUL:

– Nu, nimic…
Responsabilul îi priveşte câteva clipe cum măncâncă tăcuţi, nu-i vine să se depărteze de masa lor.
            ASISTENTUL:
– Nu ne-ai spus, de ce eşti supărat?
Regizorul îl străfulgeră cu privirea.
            RESPONSABILUL:
– Sunt foarte supărat… Mi-e sufletul negru… (se apropie de Administrator) Dac-aţi şti ce mi s-a întâmplat…
Administratorul nu ridică ochii din farfurie.
            RESPONSABILUL (după o pauză):
– Sunt foarte necăjit… dar foarte!…
O lacrimă parcă i-a apărut în colţul ochilor, dar nimeni nu observă.
            REGIZORUL (ca să curme discuţia):
– Ai spus că faci ceva ca să opreşti muzica aia!…
RESPONSABILUL (derutat):
– Da, sigur că da…
Se duce nehotărât spre masa tinerilor, vorbeşte ceva cu ei.
            REGIZORUL (Asistentului):
– Ioane, gata, lungeşti prea mult gluma asta. A început să mă calce pe nervi!
ŞOFERUL:
– De ce? Tipul e haios…
Ne apropiem de Responsabil care încheie discuţia cu tinerii.
            RESPONSABILUL:
– Va să zică nu mai vreţi să serviţi nimic?
Tinerii aproape că nu-i dau nici o atenţie. Responsabilul rămâne câteva clipe descumpănit, nu ştie ce să facă: dă să iasă din încăpere, dar în pragul uşii se răzgândeşte, se apropie din nou de masa celor din echipa de filmare. Aceştia mănâncă tăcuţi, evită să-l privească – probabil ca urmare a discuţiei avute. Responsabilul îi priveşte îndelung, cu ochii împăienjeniţi de băutură şi de o supărare ascunsă. Asta-i face să se simtă tot mai stânjeniţi.
            RESPONSABILUL (într-un târziu):

– Sunt supărat… Sunt foarte supărat… (nimeni nu-i răspunde) Ştiţi ce a făcut? (după o altă pauză) A plecat ieri dimineaţă la Sibiu, a zis că se duce la coafor şi a venit
seara târziu cu o maşină mică!
SCENOGRAFUL:
– Cine?
RESPONSABILUL (ca şi cum întrebarea i se pare de prisos):
– Nevastă-mea! Auzi, să plece de dimineaţă – zice la coafor – şi să vină tocmei noaptea cu maşină mică. Eram la geam – că nu prea aveam clienţi – şi am văzut tot!
Cei din echipă sunt gata să pufnească în râs.
            RESPONSABILUL:
– Crede că mă duce ea pe mine? Ştiţi ce am făcut? Am pus-o să doarmă pe covor şi dimineaţa am gonit-o! Ducă-se unde o şti!
SCENOGRAFUL:
– O fi fost femeia la coafor…
RESPONSABILUL:
– Nu, că nu era coafată! (Şoferul pufneşte în râs, ceilalţi îl potolesc) Crede că-i merge cu mine? “Pe covor! i-am spus. De asta servesc singur: că era omu’ de care ziceam că mă ajută şi l-am dat afară… (Administratorului) Sunt foarte amărât… de ce să calce ea pe sufletul meu? Ce rău i-am făcut eu? Că numai pe ea am avut-o în faţa ochilor şi n-am ştiut cum să-i fie mai bine…
ASISTENTUL (stupid):
– Aşa-s femeile: dacă le dai nas…
RESPONSABILUL:
– Păi, poţi să-ţi drămui fiecare centimetru? Doar nu torni ţuică în ţoi! Ori ţi-e drag cineva, ori la loc comanda!…
În ochii Responsabilului au apărut din nou lacrimi: a devenit tot mai evident că trăieşte o adevărată dramă.
Regizorul a început să-l privească – şi să-l asculte – cu tot mai mult interes, cu un soi de compasiune şi de înţelegere.
            RESPONSABILUL (Administratorului):
– Am făcut rău că i-am arătat că mi-e dragă?
ADMINISTRATORUL:
– Nu ştiu… (ca să evite discuţia) Nu opreşti odată muzica asta?
RESPONSABILUL:
– Nu pot s-o opresc… E şi băiatul primarului printre ei… Iertaţi-mă… Am făcut-o mai încet…
Din nou câteva clipe de tăcere: cei de la masă nu mai spun nimic. Responsabilul ar vrea să vorbească despre necazul lui, dar nu găseşte cum s-o facă, mai ales că nu este întrebat. Deodată, fără să zică nimic, se depărtează şi iese din cameră. Cei din echipă rămân tăcuţi.
            REGIZORUL (după câteva clipe):
– Îmi pare rău de gluma asta… Uite unde am ajuns!… Hai, terminaţi de mâncat, să plătim şi să mergem… (Asistentului) Să ştii, Ioane, dacă mai recurgi la astfel de bancuri, noi nu mai lucrăm împreună!
Reintră Responsabilul care aduce un scaun de bucătărie, se aşează la masa celor din echipă. În urma lui apare Barmanul care îi aduce un pahar cu băutură, apoi iese.
            RESPONSABILUL:
– Nu vreţi o tărie?
REGIZORUL:
– Nu, mulţumesc. Fă-ne şi nouă plata. E târziu şi trebuie să mergem.
Ca şi cum nu l-a auzit, Responsabilul soarbe din băutură tăcut.
            RESPONSABILUL (într-un târziu):
– Ce n-am făcut pentru femeia asta? Dacă am câştigat un ban, pentru ea l-am câştigat. Dacă am cumpărat un lucru în casă, pentru ea l-am cumpărat…
ASISTENTUL:
– Ţi-am spus că furi… (Şoferul râde).
RESPONSABILUL (iritat):
– Eu nu fur! La mine, clientul înainte de toate!
Întâlneşte privirea uimită a Administratorului. O clipă e speriat de tonul pe care l-a avut.
            RESPONSABILUL (după ce soarbe iarăşi din pahar):
– Uite, recunosc, eu n-am recurs decât la “d.m.”.
ASISTENTUL:
– Dâmâ? Ce-i asta?
RESPONSABILUL:
– D.m. – dacă merge.
Scoate chitanţierul şi le arată scriind cu creionul.
            RESPONSABILUL:
– Câteodată mai pun pe notă 10 lei – d.m.! Dacă merge şi clientul nu se prinde, îi bag în buzunar.
ASISTENTUL:
– Şi merge?
RESPONSABILUL:
– Merge… Mulţi nu se uită la ce plătesc… Tot pentru ea am făcut-o, anafura ei! Ca să-i pot face, colo, câte o plăcere… (ridicând tonul) Şi ea calcă pe sufletul meu! Mă crede dobitoc?! Pe covor am pus-o să doarmă şi dimineaţa am dat-o afară.
REGIZORUL (ca să-l potolească):
– Hai, lasă, nu te mai necăji… Fă-ne şi nouă plata…
RESPONSABILUL:
– Nu vă iau eu bani! Mi-a făcut plăcere să vă cunosc…
REGIZORUL:
– Lasă prostiile. Plăcerea e reciprocă, dar ce-am consumat, plătim!
RESPONSABILUL:
– N-am voie să omenesc pe cine mi-e simpatic? Dacă vin mâine la dumneavoastră acasă, mă puneţi să plătesc?
ADMINISTRATORUL (autoritar):
– Asta-i casa statului! Fă-ne imediat plata!
Asistentul îl priveşte nemulţumit.
            RESPONSABILUL (speriat):
– Mă rog, cum doriţi… Separat sau total?
ADMINISTRATORUL:
– Total, că merge mai repede. Ne-o împărţim noi…

RESPONSABILUL (scoate chitanţierul, începe să noteze):
– Va să zică… una, două, patru, opt, nouă fripturi… ori paişpe paşcinci (socoteşte – brusc:) Eu ce mă fac acum? Am rămas singur… Pentru cine mai muncesc eu?
ASISTENTUL:
– Lasă, bre, că eşti încă tânăr, femeile ca frunza – găseşti pe alta… (arătând-o pe Actriţă) Dânsa ţi-ar place?
RESPONSABILUL (care continuă să socotească):
– Garnitură de nouă ori…
Ridică ochii spre Actriţă, rămâne câteva clipe ca bătut în cap. Apoi alungă gândul. RESPONSABILUL:

– Nu se uită domnişoara la mine…
ASISTENTUL:
– De unde ştii? E nemăritată… tu ai situaţie…
ACTRIŢA (enervată):
– Încetează odată!
Într-adevăr, glumele Asistentului vin ca nişte bolovani, deranjând pe toată lumea. Se lasă linişte. Parcă şi Responsabilul s-a prins.
RESPONSABILUL (numărând sticlele):
– Cinci Pepsi… şase beri… să găsesc altă femeie? Eu de ea mă legasem!… Cât face şase ori patru şi cincizeci?
ADMINISTRATORUL:
– Douăzeci şi şapte
RESPONSABILUL:
– Na, că parcă mi-ar fi capu’n altă parte… O apă minerală… Cât face o apă?…
E tot mai agitat, mai nervos, se ridică înfuriat, se apropie de masa tinerilor şi smulge firul casetofonului din priză.
            RESPONSABILUL (strigând la ei):
– Unde vă treziţi? În pădure?
Odată oprită muzica – care a cântat tot timpul – prin contrast, prin liniştea care s-a lăsat – se produce un şoc: toţi cei din încăpere au amuţit, îl privesc pe Responsabil speraiaţi, dar evită să facă vreun comentariu. Responsabilul se aşează la loc pe scaunul său, îşi continuă socoteala şi cu toate că vorbeşte aproape în şoaptă, vocea lui se aude extrem de clar.
            RESPONSABILUL:
– Va să zică, o apă mineală…

13. INTERIOR – NOAPTE – BUCĂTĂRIE RESTAURANT

Bucătăria. Ne mai având clienţi, bucătăreasa – o femeie foarte grasă – a pus de mâncare, pe un colţ al mesei lungi, pentru ea şi pentru Barman. Se aude deschizându-se o uşă, apoi voci şi, în sfârşit, apar cei din echipă conduşi de Responsabil. Bucătăreasa şi Barmanul se grăbsc să strângă masa, dar e prea târziu. Responsabilul îi vede, încearcă să abată atenţia celorlalţi de la ei, iar în spatele lor le arată pumnul.
            RESPONSABILUL:
– Vă rog din suflet să mai staţi… Să fiţi de data asta invitaţii mei… Am băuturică… mergem sus la mine…

REGIZORUL:
– Am rămâne cu dragă inimă, dar e foarte târziu. Trebuie să ajungem la Sibiu…
RESPONSABILUL:
– Lăsaţi că ajungeţi! O să cred că v-aţi supărat… Tov procuror, vă rog frumos…
ADMINISTRATORUL:
– Nu sunt nici un procuror!
RESPONSABILUL:
– Ştiu, iertaţi-mă, dar…
ADMINISTRATORUL:
– Pe unde ieşim?
Responsabilul nu are încotro, le arată drumul.

14. INTERIOR – NOAPTE – RESTAURANT

Trec prin localul propriu-zis care e pustiu. Înainte să ajungă la uşa care dă afară, Responsabilul mai face o tentativă.

RESPONSABILUL:
– Urcaţi măcar un minut până sus la mine… Să vedeţi cum stau, că tot m-aţi întrebat de una şi de alta. Vă arăt ceva ce n-aţi mai văzut! Vă rog frumos, nu mă lăsaţi aşa şi plecaţi!…
Regizorul după ce a schimbat o privire cu Operatorul:
            REGIZORUL:
– Fie. Dar numai un minut.
ADMINISTRATORUL:
– Eu vă aştept în maşină. Bună seara!…
Iese. Responsabilul nu pare prea marcat. În urma Administratorului ies şi majoritatea celor din echipă. În momentul în care Actriţa dă să iasă, Responsabilul îi şopteşte Asistentului:
            RESPONSABILUL:
– Aş vrea să rămână şi dânsa…

15. INTERIOR – NOAPTE – CASA RESPONSABILULUI

Dintr-un vestiar pătrund în sufragerie, mobilată cu tot ce trebuie: masă, scaune, bufet, recamieră, televizor, fireşte glastra cu flori de plastic, diferite bibelouri etc. toate de un gust îndoielnic.
            RESPONSABILUL:
– Asta-i sofrageria… (arătând) Ăsta-i covorul… Covorul de care vă ziceam…
Priveşte la ei  să vadă ce impresie le face..
            REGIZORUL (cu destulă jenă):
– E foarte frumos…
RESPONSABILUL (încurajat):
– Acum să vă arăt ce v-am promis… (se apropie de o vitrină) Veniţi să vedeţi.
Se apropie şi ceilalţi, privesc. Se văd o mulţime de ascuţitori, unele mai vechi, altele care se găsesc în comerţ: ascuţitoare în formă de minge, de peşte, de căţel, de floare etc.
            REGIZORUL:
– Ce-i asta?
RESPONSABILUL:
– Colecţia mea de ascuţitori. Am şi eu o dambla, de când eram copil: cum văd o ascuţitoare, o cumpăr… Am vrut să mă fac funcţionar. Dar n-am putut termina liceul…
ASISTENTUL:
– Las’, ca-i ajuns bine!
RESPONSABILUL (privind spre Actriţă):
– Nu-i aşa? (continuând să arate) Uşa aia duce către bucătărie… Dincoace este dormitorul…
Îi duce spre altă uşă, care este întredeschisă: în camera alăturată este întuneric. Responsabilul şi ceilalţi pătrund înăuntru şi aprind lumina. În dormitor, pe marginea patului, nevasta Responsabilului. E o femeie slabă, negricioasă, mai mult urâtă decât frumoasă, pare sfioasă. Şade spăşită pe marginea patului, cu mâinile în poală şi ochii în podea, evitând să privească la cei care au intrat. Responsabilul vorbindu-i voit neatent şi distant:
            RESPONSABILUL:
– Sunt cu nişte prieteni… (şoptindu-i Regizorului) Ea este…
Se face o pauză lungă. Cu toţii devin foarte stânjeniţi. În liniştea care s-a lăsat auzim paşi pe scări, apoi uşa de la intrare deschizându-se. Regizorul întoarce capul.
Odată cu el vedem – prin uşa care dă în sufragerie – că a intrat Barmanul care aduce scaunul cărat în local. Îl aşează la locul său, lângă celelalte scaune, apoi iese.
            RESPONSABILUL (Regizorului, ca să spargă tăcerea):
– Vă place?
Regizorul, crezând că e vorba de nevastă-sa, nu ştie ce să zică.
            REGIZORUL:
– Da… sigur…
RESPONSABILUL:
– De la Târgu-Mureş am cumpărat-o, chiar din depozitul fabricii de mobilă.
Se sileşte să devină volubil şi, într-un fel, familiar cu Actriţa pe care o cuprinde după umeri.
            RESPONSABILUL:
– Am avut o relaţie… că, altfel… hi, hi, hi… ştim cu este…
Actriţa se fereşte, destul de vizibil, ceea ce întăreşte stânjeneala existentă.
            REGIZORUL (după altă pauză, porneşte spre sufragerie):
– S-a făcut târziu…

16. EXTERIOR – NOAPTE – RESTAURANT

Afară e noapte în toată puterea cuvântului. Regizorul, Operatorul, Actriţa şi Asistentul ies din restaurant. Responsabilul vine după ei, ţine să-i însoţească până la maşină.
            RESPONSABILUL (frământat, după un timp):
– N-am putut s-o gonesc… Mi-e dragă, anafura ei!… Dar pe covor tot am s-o pun să doarmă! Şi la noapte, la fel… (deşi nu crede ceea ce spune) Iar mâine, gata, o gonesc!
Priveşte spre Regizor, căutând să-i citească părerea. Acesta însă evită.
            RESPONSABILUL (după altă pauză):
– Nu vreţi să vă pun ceva d-ale gurii la pachet? Că dumneavoastră mai mult pe drum, cu aprovizionarea e cum e…
REGIZORUL:
– Nu, mulţumesc.
RESPONSABILUL:
– Atunci, poate veniţi mâine! Îmi aduce nişte peşte.
REGIZORUL:
– Să încercăm (au ajuns la microbuz) Noapte bună!
Responsabilul de parcă s-ar despărţi de cineva foarte apropiat, întinde mâna.
            RESPONSABILUL:
– Noapte bună! Şi vă rog, treceţi mâine pe la mine…
Îşi ia rămas bun de la fiecare, întinzând primul mâna şi fiind plin de afecţiune. Apoi, după ce au urcat cu toţii în microbuz, iar Şoferul porneşte motorul, se urcă pe scară şi strigă:
            RESPONSABILUL:
– Noapte bună, tovule!…
Administratorul care tocmai împarte meticulos nota de plată pe un petec de hârtie, e o clipă surprins.
            ADMINISTRATORUL:
– Noapte bună! (apoi sec şoferului) Dă-i drumul!…

Şoferul stinge lumina şi porneşte maşina.
Responsabilul le face cu mâna şi priveşte după microbuz până ce acesta nu se mai vede.

17. INTERIOR – ZI – CAMERĂ INTEROGATORIU

O palmă cade pe un obraz. Apoi lovturile se înteţesc, scena se repetă de câteva ori. Apare titlul genericului:

PATRU PALME

Obiectivul se depărtează: un bărbat în haine de muncitor – ţinută 1944 – e maltratat de către comisarul de poliţie la interogatoriu.

ANCHETATORUL:
– Spunde, bă, spune !
Regizorul intră în cadru.

REGIZORUL:

– Stop, stop! Dă mai ca lumea, mă… De ce te faci că faci ?

ANCHETATORUL:

– Spune, mă , spune…

Cel anchetat din nou “pălmuit” începe să râdă.
            REGIZORUL:

– Ce e de râs? Linişte! Ce-i, sindrofie aici? Încă o dată!
Suntem într-un moment al filmării. Pe imaginile de mai jos, care reprezintă momente ale filmului sau ale procesului de filmare, vor apărea şi celelalte titluri ale genericului.

18. EXTERIOR – ZI – POARTĂ UZINĂ

Bărbatul de mai sus, împreună cu alţi muncitori, păzind poarta unei uzine – 1948 -.

19. INTERIOR – ZI – HALĂ UZINĂ

Bărbatul e filmat între muncitorii uzinei care participă la un miting, într-una dintre hale.

20. INTERIOR – ZI – CASĂ MUNCITOR

Bărbatul acasă la el, într-o cameră mică şi sărăcăcioasă – anii – ’50. O femeie, nevastă-sa, îi aduce un blid de mâncare şi-l pune pe masă. Un copil plânge într-un leagăn.

 

 

21. INTERIOR – ZI – APARTAMENT MUNCITOR AZI

Regizorul, împreună cu câţiva membrii ai echipei de filmare, inspectează un decor în curs de amenajare: este interiorul unui apartament cu mobilă nouă şi frumoasă.
            REGIZORUL:
– Să fie mai multă bunăstare! Să se vadă că omul ăsta n-a luptat şi n-a muncit degeaba!

22. INTERIOR – ZI – CABINĂ DE MONTAJ

Pe micul ecran al unei mese de montaj vedem cum se montează o scenă care se petrece în apartamentul prezentat mai sus. Bărbatul, acum îmbătrânit – au trecut peste douăzeci de ani – are o discuţie violentă cu fata lui. Palma lui cade peste obrazul fetei.
Fata iese în fugă, plânsă, pe uşa unui bloc. La unul dintre balcoanele blocului apare bătrânul care o strigă. Fata fuge mai departe.

23. INTERIOR – ZI – CABINĂ DE ACTORI

Un grup de tineri muncitori sunt aduşi în faţa Regizorului care arată nemulţumit Pictoriţei de costume salopetele lor murdărite de ulei în timpul lucrului.

24. INTERIOR – ZI – HALĂ UZINĂ

Se filmează o scenă într-o uzină a zilelor noastre. Bătrânul muncitor îndrumă un grup de tineri, toţi îmbrăcaţi în salopete noi şi curate – prea curate pentru munca pe care o depun.

25. INTERIOR – ZI – CABINĂ – FIGURAŢIE

 Ne aflăm în cabinele în care se îmbracă figuraţia, pregătindu-se pentru o zi de filmare. Majoritatea oamenilor în vârstă sunt îmbrăcaţi în haine de seară. Este atmosfera obişnuită de aşteptare a filmării: unii joacă table, alţii picotează, se odihnesc, mănâncă, stau la taclale etc. Obiectivul se plimbă printre ei surprinzându-i în diverse acţiuni. De pildă: două femei în vârstă, gen “foste cucoane” stau într-un colţ, îşi dau pasienţe şi pălăvrăgesc. Prindem un crâmpei din discuţia lor:
            CUCOANA I:
– Ai văzut casa în care s-a filmat ieri? Mi s-a făcut rău… Tot aşa o casă am avut şi noi. Până şi mobila seamănă cu cea pe care am avut-o…
CUCOANA II:
– Lasă dragă, nu eşti singura care ai pierdut tot.
CUCOANA I:
– La fel s-a petrecut şi cu noi ca în scena care s-a filmat. Într-o dimineaţă ne-am trezit cu comuniştii în casă şi ne-au pus în vedere că în douăzeci şi patru de ore să părăsim casa pentru că fac nu ştiu ce sediu acolo. (cu lacrimi în ochi îşi vede un timp de cărţile ei) Crezi c-o să mai căpătăm vreodată ce-a fost al nostru?
            CUCOANA II:
– Eu, una, nu mai sper. M-am obişnuit aşa.
CUCOANA I:
– Rău faci. E un Dumnezeu în cer şi într-o zi trebuie să se facă dreptate!

 

 

26. INTERIOR – ZI – CABINĂ – FIGURAŢIE

Doi domni în vârstă – şi ei figuri de “foşti” – se învârt ca doi titirezi pe lângă o fetişcană.
            DOMN I (scoţând din buzunar o pungă de bomboane, probabil de mentă):
– Vă rog, serviţi. Regret că nu am ceva mai bun, mai fin. Ehei, să fi fost pe vremuri!… (luând-o după umeri) O viitoare vedetă, nu-i aşa?
            FETIŞCANA:
– Sper.
DOMN I:
– Cu fizicul dumneavoastră imposibil să nu reuşiţi. (celuilalt) Mon colonel, avem lângă noi o viitoare mare vedetă!
            DOMN II: (sărutându-i mâna):
– Felicitările mele!
            DOMN I:
– E posibil, mon colonel, ca nici un regizor să n-o fi descoperit-o până acum? E posibil?
Uşa cabinei se deschide şi un tânăr – îl vom vedea mai târziu făcând parte din echipa de filmare – îi face un semn discret fetişcanei care se scuză celor doi domni şi iese după tânăr.

27. INTERIOR – ZI – CABINĂ ACTRIŢĂ

Cabina mică şi cochetă a actriţei principale, o tânără cu chip plăcut, în care o recunoaştem pe fata care a fost pălmuită de bătrânul muncitor într-una din secvenţele genericului. Îmbrăcată într-un halat, stând pe un scaun în faţa oglinzii, e “chinuită” de către Coafeza care-i face cu fierul o mulţime de bucle şi zulufi. În cabină intră Garderobiera care aduce o rochie pe un umeraş. Actriţa vede rochia prin oglindă.
            ACTRIŢA:
– Ce-i cu rochia asta?
            GARDEROBIERA:
– E rochia pe care o îmbraci astăzi.
            ACTRIŢA:
– Nu îmbrac aşa ceva. Cine ţi-a dat-o?
            GARDEROBIERA:
– Tovarăşa Doina…
            ACTRIŢA:
– Trebuie să fie o greşeală. Mai întreab-o odată.
Ridicând din umeri, cu un gest chiar plictisit, pe care să nu-l vadă actriţa, Garderobiera iese.
            ACTRIŢA:
– Cu ce s-au gândit să mă îmbrace!

28. INTERIOR – ZI – PLATOU DE FILMARE

Obiectivul panoramează descoperind o masă lungă, aranjată cu fast pentru mai multe persoane. Îl descoperim şi pe Regizor care o priveşte cu atenţie. În jurul lui, aşteptând parcă un verdict, sunt câţiva oameni din echipă.
            REGIZORUL:
– Mda… Arată destul de bine. Dar ghirlande de flori aţi uitat să puneţi.
            ŞEFUL DE PRODUCŢIE:
– Am nişte flori de plastic. Să le punem în nişte vaze frumoase.
            REGIZORUL:
– Nu, nu! Cumpăraţi repede nişte flori naturale! Şi cât mai frumoase! Mişule, cheamă lumea pe platou să începem.

29. INTERIOR – ZI – CULOAR PLATOURI STUDIO

Culoarul aproape pustiu şi întunecat care duce spre platoul de filmare. Asistentul de regie – Mişu – apare de pe uşa studioului strigând:
            ASISTENTUL:
– Figuraţia pe platou! Poftiţi pe platou! Hai, grăbiţivă! (deschide una după alta cabienele şi repetă comanda) Toată lumea pe platou, nu s-aude? Mai repede, mai repede, că n-are nimeni timp să vă aştepte!

30. INTERIOR – ZI – CABINĂ – FIGURAŢIE

În cabina figuraţiei comanda Asistentului pune în mişcare pe toată lumea. Se fac în grabă ultimele retuşuri ale ţinutei, ca şi cum până atunci n-ar fi fost timp pentru aşa ceva. Pictoriţa de costume încearcă uneia o pălărie, altuia o cravată, Garderobiera coase un nasture etc. De afară se aude vocea Asistentului:
            ASISTENTUL (off):
– Poftiţi pe platou! Figuraţia pe platou!

31. INTERIOR – ZI – PLATOU STUDIO

Culoarul s-a umplut de lume, care se îndreaptă spre uşa platoului.
            REGIZORUL:

– Să-i vedem. Daţi o lumină.
Se aprinde o lumină.
            ASISTENTUL (figuraţiei):

– Veniţi mai aproape! Aşezaţi-vă în rând.

Oarecum intimidaţi, cei din figuraţie se înşiruie cu faţa spre Regizor.
            REGIZORUL (întorcându-se spre Pictoriţa de costume):
– Dragă, ce i-ai îmbrăcat aşa? Parcă sunt din ’30.
            PICTORIŢA DE COSTUME:
– E tot ce am găsit. Nu mi-ai aprobat în deviz costume pentru figuraţie.
REGIZORUL:

– Şi puteaţi găsi nişte figuri mai autentice. De ce mi-aţi adus numai bătrâni?
ASISTENTUL:

– Tinerii nu vin la figuraţie.
REGIZORUL:

– Dragul meu, nu te supăra, dar ăsta nu e un argument care să mă convingă. Aici e restaurant, nu azil, o dau naibii de treabă! Pe cine pot aşeza la masa lui Matei? Pe cine?
            OPERATORUL (pierzându-şi răbdarea):
– Ce facem acum, stăm?
REGIZORUL (pierzându-şi şi el răbdarea):
– Să vedem pe cine putem alege…
Priveşte mai atent figuranţii înşiruiţi, se plimbă prin faţa lor, îşi opreşte privirea asupra unuia, renunţă, merge mai departe. Alege pe câţiva dintre ei, indicându-i simplu:
            REGIZORUL:

– Dumneata… dumneata… dumneata…
            UN FIGURANT (când Regizorul ajunge în dreptul lui):
– Alegeţi-mă şi pe mine. Fac tot ce-mi spuneţi. La “Vântul nopţii” am stat tot aşa la o masă şi tovarăşul regizor a fost foarte mulţumit de mine.
REGIZORUL:

– Bine, o să te am în vedere.
Trece mai departe, îşi opreşte privirea asupra unui Bărbat trecut de patruzeci şi cinci de ani, supt la faţa adânc brăzdată de riduri care poartă un costum negru, larg pe el, încât te duce cu gândul că fie l-a împrumutat, fie era mult mai gras când a fost croit.
            REGIZORUL:

– Dumneata…
CEL DE 45 DE ANI (cu o anumită timiditate şi dezorientare):
– Ce trebuie să fac?
REGIZORUL:

– O să afli. Cei pe care v-am ales, veniţi cu mine.
Urmat de figuranţii aleşi, Regizorul se apropie de masa lungă şi frumos împodobită pe care am văzut-o într-o secvenţă anterioară. Între timp au apărut şi ghirlandele de flori.
            REGIZORUL:

– Aşezaţi-vă aici. La capetele mesei. Lăsaţi locurile din mijloc pentru actori.
Figuranţii se aşează la masă. Regizorul cere unora să schimbe locurile între ei. Bărbatul de 45 de ani a rămas în picioare, lângă masă şi Regizorul, după ce i-a aşezaţi pe ceilalţi, dă cu ochii de el.
            REGIZORUL:

– Dumneata de ce nu te aşezi?
CEL DE 45 DE ANI:
– Nu mi-aţi spus unde să mă aşed.
REGIZORUL:

– Trebuie să-ţi spune eu? Uite, stai…
Caută din ochi, numără în gând locurile de la masă, se răzgândeşte.
            REGIZORUL:

– Un moment. Văd că locurile de aici s-au ocupat. Aşează-te la prima masă de alături. (comandând) Mişule, aşează-i şi pe ceilalţi la mese!
ASISTENTUL (celorlalţi din figuraţie care n-au fost aleşi):

– Poftiţi în decor! Aşezaţi-vă la mese.
Figuranţii intră în decorul pe care abia acum îl descoperim în întregime: reprezintă un restaurant de lux. Se grăbesc să ocupe un loc la masă, ca şi cum le-ar fi teamă să nu rămână pe dinafară.
Asistentul nu-i lasă aşa cum s-au aşezat, ci îi mută în alte combinaţii: un bărbat şi două femei, o pereche etc. La masa Bărbatului de 45 de ani este aşezat încă un Bărbat, mai în vârstă, în jur de 65 de ani, cu vagi semne de îngrăşare şi părul alb, ceea ce-i conferă un aer de senină distincţie şi blândeţe.
            CEL DE 65 DE ANI:
– Îmi permiteţi să iau loc?
CEL DE 45 DE ANI:
– Vă rog. De fapt, n-am ocupat eu masa. Mi s-a spus să stau aici.
Bărbatul de 65 de ani se aşează. Rămân amândoi tăcuţi.

Se pregăteşte următorul cadru din filmare. S-a montat şina de traveling, aparatul a fost urcat pe cărucior, întreaga echipă de filmare se agită.

REGIZORUL:

– Liana e gata?
O VOCE:
– Imediat. N-a terminat machiajul.
REGIZORUL:
– Haideţi, fraţilor, că ne apucă noaptea!
            ALTĂ VOCE:
– E gata! Vine!
Din spatele decorului apare Actriţa, urmată de o escortă: Pictoriţa de costume, Machioza, Garderobiera. Actriţa e îmbrăcată în rochia de seară pe care i-a adus-o Garderobiera şi e coafată exagerat de minuţios, cu o mulţime de bucle şi zulufi.

ACTRIŢA (Regizorul îi sărută mâna):
– Îţi place cum arăt?

REGIZORUL:
– Eşti superbă!

ACTRIŢA:
– Chiar prea superbă! Înseamnă că uzina la care lucrez e un salon de coafură!

REGIZORUL:
– Doar n-ai vrea să apari la această aniversare în halat de lucru şi cu basma în cap.

ACTRIŢA:
– De ce nu?

REGIZORUL:
– Copilării, Liana. Noi tocmai asta vrem să arătăm: cum trăiesc astăzi aceşti oameni. Textul l-ai învăţat?

ACTRIŢA:
– Nu.

REGIZORUL:
– De ce?

ACTRIŢA:
– Nu mi l-a dat nimeni.

REGIZORUL:
– Poftim, să înebuneşti! Mişu, vino-n coace!… Unde-i Mişu? Era aici!

            UN MAŞINIST:
– A ieşit. Imediat îl chem.

Ieste în fugă după care dispare în spatele decorului, se aude vocea lui:

            UN MAŞINIST:

– Dom’ Mişu!… Dom’ Mişu!

Actriţa se aşează pe un scaun. Regizorul se plimbă nervos, ca un leu în cuşcă. Camera panoramează lent, plimbându-se printre cei de pe platou: pe cei mai mulţi întreruperea nu-i afectează, aşteaptă pasivi: o femeie din echipă tricotează, unul a aţipit, doi stau de vorbă etc. Camera pătrunde printre mesele “restaurantului” unde descoperă acea atmosferă inedită, întâlnită numai pe un platou de filmare – acolo unde o realitate va deveni, prin artificiu, o altă realitate. Figuranţii, unii cu sacourile scoase, cu cămăşile desfăcute, cu şerveţele de hârtie în jurul gâtului ca să nu li se murdărească cămaşa sau rochia de la machiaj, stau imobilizaţi la mese, aşa cum au fost aşezaţi şi aşteaptă tăcuţi, părând străini în decorul restaurantului de lux.
Camera se apropie de masa celor doi bărbaţi pe care i-am văzut înainte. Aceştia nu-şi dau nici o atenţie unul altuia şi nu-şi vorbesc, fiecare pare absorbit de gândurile sale. Cel de 65 de ani e complet absent la ceea ce se întâmplă. Cel de 45 de ani e mai curios, nu pare obişnuit cu atmosfera de pe platou, priveşte în jurul lui, se foieşte pe scaun şi cu mâna învârte nervos un pachet de ţigări pe jumătate gol.

CEL DE 45 DE ANI (după un timp):
– Sunteţi sigur că nu e voie de fumat?

CEL DE 65 DE ANI:
– O să vă amendeze pompierul.

CEL DE 45 DE ANI:
– Atunci, de ce mai pun scrumiere pe masă?

CEL DE 65 DE ANI:
– Se vor folosi numai la filmare. O să ne ceară chiar să fumăm. Pentru atmosferă.

CEL DE 45 DE ANI:
– Şi mai durează mult până se filmează?

CEL DE 65 DE ANI:
– Nu ştiu. Depinde.

CEL DE 45 DE ANI:
Stă o clipă pe gânduri, vrea să întrebe ceva, nu ştie cum să înceapă. În sfârşit se hotărăşte.
– Spuneţi-mi… la masa aceea lungă, unde mi-a zis să stau prima oară, ce se întâmplă?

CEL DE 65 DE ANI:
– Nu ştiu. N-am citit scenariul. În orice caz la masa aceea va fi punctul principal de filmare. N-aţi auzit că acolo stau şi actorii? Noi nu facem decât să umplem cadrul.

CEL DE 45 DE ANI (de fapt, aici a vrut să ajungă):
– Credeţi-mă că era mai bine dacă mă lăsa acolo?

CEL DE 65 DE ANI:
– În ce sens? V-aţi fi văzut mai mult, asta e sigur.

CEL DE 45 DE ANI:
– Ah, nu ţin să mă remarc.

CEL DE 65 DE ANI:
– S-ar putea să-i plătească ca figuraţie specială. Tariful e dublu.

CEL DE 45 DE ANI:
– Dublu?

CEL DE 65 DE ANI:
– Depinde ce au de făcut.

CEL DE 45 DE ANI:
– Deci, nu e sigur că-i plătesc dublu?

CEL DE 65 DE ANI:
– Nu. Dacă stau ca şi noi ca să umple cadrul, nu-i plăteşte dublu.

CEL DE 45 DE ANI:
– Vă mulţumesc pentru informaţie (după un timp) Parcă vă cunosc de undva.

CEL DE 65 DE ANI:
– Nu cred. N-avem de unde să ne cunoaştem.

Cel de 45 de ani pare că renunţă la impresia pe care o avusese. În aceeaşi clipă se aude vocea Regizorului strigând:

REGIZORUL:
– De ce nu i-ai dat textul Lianei să-l înveţe?

ASISTENTUL:
– Ba l-am dat…

REGIZORUL:
– Cum l-ai dat când ea spune că nu? Şi de ce nu eşti pe platou când trebuie să filmăm?

ASISTENTUL:
– M-am dus după…

REGIZORUL:
– Îţi baţi joc, asta e! (îi întoarce spatele) Hai, Liana, facem cadrul. Din fericire la primul cadru n-ai nici o replică. Ai timp să înveţi textul…

Aproape pe întuneric se aude vocea Regizorului:

REGIZORUL:
– Gata, filmăm!

Reflectoarele se aprind toate deodată, inundând decorul în lumină şi parcă totul arată acum altfel: figuranţii şi-au refăcut ţinuta, scăldat de lumină decorul capătă şi mai mult fast, cei din echipa de filmare au devenit mai agitaţi, comenzile sunt date repezit, în şoaptă. Regizorul s-a urcat pe căruciorul travelingului, acolo unde este aparatul de filmat.

REGIZORUL:
– Atenţie!… Voi de la celelalte mese nu staţi de lemn! Vorbiţi între voi, simţiţi-vă ca un restaurant. Liana, eşti gata?

            MACHIOZA (care-i face încă un retuş de machiaj):
– Imediat!

REGIZORUL:
– Hai, dragă, n-o mai piguli atâta! Până acum n-aţi avut timp?!

ACTRIŢA (ridicându-se):
– Gata! Sunt gata!

REGIZORUL:
– Orchestra!
Orchestra începe să cânte. De fapt cei din orchestră mânuiesc instrumentele fără să se audă nici un sunet – mimează.

REGIZORUL:
– Motor!… Clacheta!…

            SECRETARA (cu clacheta în faţa aparatului de filmat):
– “Fericirea”, cadrul 174, turnat unu!

Bate clacheta, apoi fuge din faţa aparatului. Căruciorul travelingului e pus în mişcare de un maşinist. Camera TV urmăreşte mişcarea aparatului de filmat, face aproape aceeaşi mişcare cu acesta: panoramează, descoperind treptat restaurantul – fără să vedem masa lungă şi frumos împodobită – până ajunge în dreptul uşii de la intrare pe care apare Actriţa, dând senzaţia că vine grăbită şi priveşte în toate părţile, ca şi cum ar căuta pe cineva. Deodată se aude un cor cântând: “Mulţi ani trăiască!… La mulţi ani!”

REGIZORUL:
– Stop!… Stop!…
Abia acum îl auzim pentru că este acoperit de cântecul corului. Se apropie de Actriţă vorbindu-i în şoaptă:

REGIZORUL:
– Draga mea, eşti încă prea indiferentă. Privirea ta trebuie să fie mai tulburată, mai temătoare.

ACTRIŢA:
– Mi-e teamă să nu iasă prea melo.

REGIZORUL:
– Cine v-a băgat în cap prostiile astea? Cum trăim un sentiment, cică facem melodramă. Aveţi impresia că jocul modern e să mănânci seminţe în faţa aparatului. Noi nu facem filmul pentru câţiva snobi, chipurile esteţi – îl facem pentru tot poporul. Înţelegeţi? Şi nea Ion din Dealul Mare trebuie să-şi dea seama ce simţi tu acum.

ACTRIŢA:
– Tocmai. Nu vrei mai bine să-mi spui ce trebuie să simt eu acum?

REGIZORUL:
– Aş vrea să fii… cum să spun?… mai marcată de importanţa momentului… mai emoţionată… înţelegi? Să ai o tresărire când auzi cântându-se “La mulţi ani! Asta e o confirmare că se află aici.

ACTRIŢA:
– Mă rog.
REGIZORUL (revenind la locul lui de pe căruciorul de traveling):
– Atenţie! Filmăm! Li-ni-şte!… Motor!… Clachetă!…

Camera se apropie de masa celor doi bărbaţi, în timp ce se aude vocea Secretarei de platou bătând clacheta:
– “Fericirea”, cadrul 174, turnat doi!
Bărbatul de 45 de ani fumează cu nesaţ o ţigară care e pe terminate. N-o stinge în scrumieră înainte de-a aprinde alta. Cel de 65 de ani mişcă buzele, făcându-se că vorbeşte.

CEL DE 45 DE ANI (privindu-l uimit):
– De ce faceţi din buze?

CEL DE 65 DE ANI:
– Mă prefac că vorbesc. Faceţi-vă şi dumneavoastră. Ni s-a spus să vorbim.

CEL DE 45 DE ANI:
– Cum să mă fac?

CEL DE 65 DE ANI:
– Mişcaţi buzele. Dacă nu puteţi, spuneţi ceva de-adevăratelea.

CEL DE 45 DE ANI:
– Ce să spun?

CEL DE 65 DE ANI:
– Orice. N-are importanţă. Nu se aude pe film. Totul e să se vadă că vorbim.
Dintr-o dată izbucneşte într-un râs prefăcut şi pentru că celălalt îl priveşte uimit, se simte nevoit să-i dea o explicaţie.

CEL DE 65 DE ANI:
– Trebuie să ne facem că şi râdem pentru ca discuţia să pară mai realistă. Hai, spuneţi şi dumneavoastră ceva!

CEL DE 45 DE ANI:
– Cine e fata care joacă?

CEL DE 65 DE ANI:
– O actriţă. E la al doilea film. De fapt, e neprofesionistă.

CEL DE 45 DE ANI:
– Adică, cum neprofesionistă?

CEL DE 65 DE ANI:
– Nu e actriţă de meserie, nu are studii pentru asta. A fost profesoară şi a fost descoperită de un regizor. A dat probe şi a mers…

CEL DE 45 DE ANI:
– Înseamnă că e ceva de capul ei.

CEL DE 65 DE ANI:
– Nu poţi să ştii. Mi se pare cam rigidă.

CEL DE 45 DE ANI:
– Ba nu, mie îmi place. E drăguţă şi naturală.
Dintr-o dată începe şi el să râdă, apoi simte nevoia unei explicaţii.
            CEL DE 45 DE ANI:
– Eu râd de-a binelea. Mă uit la cei din orchestră cum dau din mâini. Sunt foarte caraghioşi. De ce şi-au bătut joc de ei?

CEL DE 65 DE ANI:
– Nu şi-au bătut joc de ei. Aşa e la film. Muzica se pune la sfârşit ca să nu încurce pe actori.
Se aude cântându-se “Mulţi ani trăiască”.

CEL DE 45 DE ANI:
– Acolo la masă sărbătoresc pe cineva.

CEL DE 65 DE ANI:
– Nu vă uitaţi că se înfurie regizorul. Ne-a spus să nu ne uităm spre aparat.

CEL DE 45 DE ANI:
– Pe cine sărbătoresc şi pentru ce?

CEL DE 65 DE ANI:
– Nu ştiu. Cred că pe actorul mai în vârstă.

CEL DE 45 DE ANI:
– Dar fata de ce nu stă la masă dacă ziceţi că acolo e punctul principal de filmare?

CEL DE 65 DE ANI:
– Dumneavoastră mă întrebaţi nişte lucruri pe care n-am de unde să le cunosc.

CEL DE 45 DE ANI:
– Scuzaţi-mă. Mă aflu pentru prima oară la o filmare.

REGIZORUL (off):
– Stop! Mai tragem o dublă! Atenţie!… Motor!… Clachetă!

            SECRETARA DE PLATOU(off):

„Fericirea”, 174, turnat trei!…

CEL DE 45 DE ANI (privindu-l):
– Sunteţi sigur că nu ne-am cunoscut cândva?

CEL DE 65 DE ANI:
– Sunt sigur.
Ca să schimbe vorba se preface din nou că râde.
            CEL DE 65 DE ANI:
– Râdeţi şi dumneavoastră!
Cel de 45 de ani mimează şi el râsul, apoi rămâne mai departe preocupat de nedumerirea lui.

CEL DE 45 DE ANI:
– Eu parcă vă cunosc de undeva. Unde aţi lucrat?

CEL DE 65 DE ANI:
– N-aveţi de unde să mă cunoaşteţi. Mă confundaţi.

CEL DE 45 DE ANI:
– Se poate.

În cadru Actriţa care priveşte spre mesele din restaurant. Camera se retrage până cuprinde căruciorul travelingului.

REGIZORUL:
– Stop!… (în şoaptă Operatorului) Parcă intră într-o florărie să caute mimoze. (rămâne câteva clipe cu mâna la frunte, gândindu-se) Staţi! Am o idee! Udaţi-o!

            SECRETARA DE PLATOU:
– Pe cine?

REGIZORUL:
– Pe Liana.

            PICTORIŢA DE COSTUME:
– Cum s-o udăm?

REGIZORUL:
– Stropiţi-o cu apă, răvăşiţi-i părul, să pară c-a venit prin ploaie. O să capete mai mult dramatism. Hai, că e bine ce spun.

            OPERATORUL:
– Stinge!

Reflectoarele de pe platou se sting.

În cadru clacheta. Se aude vocea Secretarei de platou:

            SECRETARA DE PLATOU(off):
– “Fericirea”, cadrul 174, turnat patru…

Clacheta dispare din faţa camerei care panoramează prin restaurant, până ajunge la masa celor doi.

CEL DE 45 DE ANI:
– Şi totuşi vă cunosc de undeva.

CEL DE 65 DE ANI (ascunzându-şi iritarea):
– Dacă ţineţi morţiş… Eu vă spun că nu aveţi de unde să mă cunoaşteţi.

Bărbatul de 45 de ani rămâne cu privirea fixată asupra celuilalt, încercând să-şi amintească de unde-l cunoaşte. Cel de 65 de ani pare din ce în ce mai agitat – evident că nu-i convine studiul la care e supus. Camera trece de ei, panoramează până în dreptul uşii, pe care apare Actriţa, cu părul ud şi răvăşit. Peste rochie poartă un balonzaid. Într-adevăr, datorită acestui artificiu întreaga ei expresie a câştigat în dramatismul pe care i l-a cerut Regizorul.

Înlănţuire de planuri pentru accelerarea ritmului şi intensităţii scenei:
– figura celui de 45 de ani care priveşte către cel din faţa lui;

– mâna celui de 65 de ani care striveşte nesigur o ţigară în scrumieră;

– clacheta care e bătută;
– orchestra care cântă „în gol”;
– Actriţa care priveşte spre restaurant;
– cei de la masa „lungă” care cântă „Mulţi ani trăiască”;
– Regizorul şoptind o indicaţii Operatorului;
– ochii celui de 45 de ani aţintiţi spre bărbatul de 65 de ani;
– cel de 65 de ani scoţându-şi o batistă şi tamponându-şi fruntea pe care au apărut broboane de sudoare;
– ochii celui de 45 de ani care au o licărire, apoi gura lui rostind:

CEL DE 45 DE ANI:
– Papaşa!

CEL DE 65 DE ANI:
– Poftim?

CEL DE 45 DE ANI:
– Papaşa, tu eşti! Te-am recunoscut!

CEL DE 65 DE ANI:
– Ce tot spuneţi?

CEL DE 45 DE ANI:
– Eşti Papaşa!

CEL DE 65 DE ANI:
– Nu înţeleg. Nu mă cheamă Papaşa.

CEL DE 45 DE ANI:
– Dar cum te cheamă?

CEL DE 65 DE ANI:
– Mă priveşte.

CEL DE 45 DE ANI:
– Mă priveşte şi pe mine. Pentru că eşti Papaşa!

REGIZORUL (off):
– Stop! A fost bine! Nu mişcă nimeni, fotografii de racord!

Toţi cei din “restaurant” rămân nemişcaţi în atitudinea pe care au avut-o la filmare. Fotograful le face poze cu aparatul său, un polaroid care scoate fotografia instantaneu.

REGIZORUL:
– Pauză zece minute!

Cei de la mese se ridică, se amestecă, pornesc spre ieşirea platoului. Bărbatul de 45 de ani, o clipă atras de ceea ce se întâmplă a privit în jurul lui; reîntorcând capul găseşte gol scaunul pe care a stat cel căruia i-a zis Papaşa. Se ridică de la masă, se amestecă printre ceialţi căutându-l, dar Papaşa nu se vede nicăieri.
Fotograful scoate din polaroid poza gata developată. Regizorul şi cei din jurul lui o privesc. Camera se apropie şi rămâne asupra fotografiei: avem imaginea unui restaurant reconstituită destul de real

Undeva în spatele decorului: e linişte, aproape întuneric, nu se zăreşte mai nimic. Camera se apropie şi-l descoperă pe Papaşa: stă într-un fotoliu – o mobilă stil, rămasă acolo probabil de la o altă filmare – şi pare îngândurat, neliniştit. De undeva din apropiere se aud voci vorbind în şoaptă, ceea ce-l face să tresară. Una dintre voci ridică tonul şi astfel putem înţelege ce spune. Papaşa ascultă atent.

            VOCEA:
– …dă-l naibii! Vine vremea să i le plătesc!… Nu vezi cât face pe nebunul?!…

            O VOCE DE FEMEIE:
– Hai, mănâncă, nu te enerva…

În timp ce prima voce, de bărbat, se aude din nou, camera îl părăseşte pe Papaşa şi se apropie de cei care vorbesc: e Asistentul de regie împrună cu una din femeile din echipă, care a pregătit o mică gustare pe o măsuţă improvizată. Stau pe două “cuburi” şi vorbesc:

ASISTENTUL:
– Uită câte am făcut pentru el. A avut baftă, a făcut demagogie în toate părţile şi a primit să facă film şi acum se crede regizor. În facultate era un nimic, dacă nu eram eu să-l ajut nici n-o termina.

            FEMEIA:
– De aia nu e bine să ajuţi pe cineva. Hai, mănâncă că trece pauza.

Asistentul mănâncă enervat.

Regizorul priveşte prin obiectivul aparatului de filmat, aranjând viitorul cadru.

REGIZORUL:
– …Apropiaţi puţin masa aceea… încă puţin… mai la dreapta… stop!… prea mult… daţi-o mai înapoi…

Vedem şi noi ceea ce se întâmplă ca şi cum am privi prin obiectiv: surprindem o porţiune a mesei “lungi”, acolo unde se vede un actor stând în picioare.

REGIZORUL (off):
– … Mai trebuie ceva pe masă. Puneţi tortul cel mare!

Se aduce în cadru un tort neobişnuit de mare, cu 65 de lumânări.

            SECRETARA DE PLATOU:
– Nu mai avem racord.

REGIZORUL:
– Aiurea! Cine observă? Acum să treacă un chelnăr… (Chelnărului) Te opreşti la masa din dreapta şi serveşti acolo.

Trece Chelnărul care se opreşte la masa unde stă singur bărbatul de 45 de ani.

REGIZORUL:
– De ce este o singură persoană la masa aceasta?

            SECRETARA DE PLATOU:
– Mai era încă cineva.

REGIZORUL:
– Puneţi o femeie. Dumneata…

O femeie din figuraţie e luată de la altă masă şi aşezată la masa bărbatului de 45 de ani.

            SECRETARA DE PLATOU:
– Nu se poate! Nu e racord! La masa aceea erau doi bărbaţi.

Priveşte fotografia racord.

            SECRETARA DE PLATOU:
– Uitaţi!

REGIZORUL:
– Mă omori cu racordurile tale! Face mai bine să fie o femeie!

            SECRETARA DE PLATOU:
– Dar nu se poate! Am avut înainte panoramic în plan apropiat.

Intră în decor, se apropie de bărbatul de 45 de ani şi-l întreabă:

            SECRETARA DE PLATOU:
– Cine era cu dumneata la masă?

CEL DE 45 DE ANI:
– Un bătrân. Cred că a plecat.

            SECRETARA DE PLATOU:
– Ei, asta-i, cum să plece?

Priveşte în jur şi confruntă cu fotografia în mână.

            SECRETARA DE PLATOU:
– Cine era aici la masă?

Îl descoperă pe Papaşa la altă masă, ferindu-se să fie văzut.

            SECRETARA DE PLATOU:
– Dumneata erai! De ce te-ai aşezat acolo?!

CEL DE 65 DE ANI – PAPAŞA:
– N-am ştiut…

            SECRETARA DE PLATOU:
– Cum, n-ai ştiut? Când întreb de o jumătate de oră? Zău, parcă ne jucăm… Treceţi la masa ula care aţi stat!

Papaşa se aşează la locul lui. Celălalt, Bărbatul de 45 de ani, îl priveşte câteva clipe şi aşteaptă ca Secretara de platou să se depărteze.

CEL DE 45 DE ANI – CELĂLALT:
– Fugi de mine!

            PAPAŞA:
– Nu fug de nimeni. N-am de ce.

            CELĂLALT:
– Poate că m-ai recunoscut şi tu, Papaşa…

            PAPAŞA:
– Nu sunt nici un Papaşa!

            CELĂLALT:
– Atunci, de ce ai plecat?

            PAPAŞA:
– Pentru că nu-mi face plăcere să stau cu dumneata la masă. Te legi de oameni pe care nu-i cunoşti.

            CELĂLALT:
– Cum să nu te cunosc, Papaşa? Trei vieţi dacă aş mai trăi şi tot nu te-aş uita (printre dinţi) Papaşa, Papaşa!…

            PAPAŞA:
– Ce am eu cu Papaşa sau Mamaşa asta de care vorbeşti? (se preface că râde) Râzi şi dumneata…

            CELĂLALT:
– Râzi de pomană că nu se prinde. Degeaba încerci să schimbi vorba, Papaşa.

            PAPAŞA:
– N-am nici un interes să schimb vorba pentru că nu mă cheamă Papaşa. Mă cheamă Ionescu. Vezi că mă confunzi!

            CELĂLALT:
– Puţin îmi pasă cum te cheamă. Ştiu acum că eşti Papaşa.

            PAPAŞA:
– Nu sunt Papaşa.

            CELĂLALT:
– Ba eşti. De la început mi-ai părut o figură cunoscută. Te-ai schimbat mult, Papaşa.

            PAPAŞA:
– Nu sunt Papaşa!

            CELĂLALT:
– Fantastic ce-ai îmbătrânit. Ai făcut burtă, părul alb… Pentru cineva care nu te-a cunoscut pari un bătrânel cumsecade. Câţi ani au trecut de atunci?

            PAPAŞA:
– Nu înţeleg o iotă din ce vorbeşti!

            CELĂLALT:
– Pe naiba. Sunt aproape trezeci de ani. O viaţă de om, ce mai? Şi eu m-am schimbat, nu-i aşa?

            PAPAŞA:
– De unde să ştiu?

            CELĂLALT:
– M-am schimbat, m-am schimbat… Atunci aveam optsprezece ani. Chiar nu mă mai recunoşti?

            PAPAŞA:
– Nu v-am cunoscut niciodată, domnule!

            CELĂLALT:
– Bine că ai măcar obrazul să nu-mi spui “tovrăşe”. La urma urmei, s-ar putea să nu mă recunoşti. Nici eu nu te-am recunoscut imediat deşi aveam toate motivele să te ţin minte. Ştii după ce te-am recunoscut, Papaşa?

            PAPAŞA:
– Nu sunt Papaşa!

            CELĂLALT:
– După gestul cu batista. Cu ştersul pe frunte. Băteai şi apoi te ştergeai pe frunte. Ţi-a rămas în sânge.

            PAPAŞA:
– Cum să te bat când nici nu te-am cunoscut? Dumneata ai imaginaţie!

            CELĂLALT:
– Mamă, ce m-ai bătut! Îmi cărai la pumni, apoi te ştergeai cu batista.

            PAPAŞA:
– Dumneata aiurezi!

            CELĂLALT:
– Mă luai metodic: începeai cu stomacul şi terminai la faţă. Cu pumnii a mers cum a mers, dar când ai început să dai cu picioarele am crezut că nu mai scap viu.

            PAPAŞA:
– Numai patru palme ţi-am tras!

            CELĂLALT:
– Ce spui?

            PAPAŞA:
– Numai patru palme ţi-am tras!

            CELĂLALT:
– Ia te uită, unchiul Papaşa s-a dat pe brazdă! Parcă ziceai că nu eşti Papaşa.

            PAPAŞA:
– Sunt Papaşa, dar numai patru palme ţi-am tras!

            CELĂLALT:
– Bun băiat! Numai patru palme?

            PAPAŞA:
– Numai patru palme.

            CELĂLALT:
– Restul mi le-a dat soarta, asta vrei să spui? Las-o moartă, Papaşa. Ai ajuns om bătrân, e păcat să minţi. Vezi dinţii ăştia lipsă aici? Tu mi-ai scos când mi-ai dat cizma în gură. Mamă, ce m-ai bătut!

            PAPAŞA:
– Numai patru palme ţi-am tras.

            CELĂLALT (înfuriindu-se):
– Nu, zău? De unde ştii aşa de bine?

            OPERATORUL (off):
– O clipă, staţi aşa!

Cadrul se lărgeşte. Operatorul se află în preajma mesei lor şi dă comenzi electricienilor de pe pasarelă.

            OPERATORUL:
– Dă-l pe doiş’pe pe faţa dumnealui.

Un electrician îndreaptă lumina către faţa lui Papaşa.

            OPERATORUL:
– Stinge restul. Măsoară!

Restul de lumină se stinge, rămâne numai spotul de pe faţa lui Papaşa. Asistentul operator apropie exponometrul şi măsoară.

            ASISTENTUL OPERATOR:
– Patru.

            OPERATORUL:
– Mai concentrează.

            ASISTENTUL OPERATOR:
– Cinci virgulă şase.

            OPERATORUL:
– Dă-mi-l pe patru la dumnealui.

Îl arată pe Celălalt pe faţa căruia se aprinde un reflector. Orbit pentru o clipă de lumină, acesta clipeşte des, dar asta nu face decât să-i sporească enervarea pe care cu greu şi-o mai poate ascunde.
Privim din unghiul lui subiectiv şi abia îl zărim pe Papaşa prin “haloul” de lumină. În faţa ochilor săi apare exponometru, stânjenitor, închizându-i câmpul de vedere.

            ASISTENTUL OPERATOR:
– Opt.

            OPERATORUL:
– Bagă-i un filtru. Bun.

Pentru o clipă, pe platoul cufundat în întuneric îi vedem luminaţi, ca într-un nimb, doar pe cei doi.

            OPERATORUL:
– Aprinde tot!

Se aprinde lumina pe platou. Operatorul se depărtează de masa celor doi.

            OPERATORUL:
– Noi suntem gata. Se poate filma.

            CELĂLALT (clocotind, abia a aşteptat să se depărteze Operatorul):
– Şi becul mi l-ai pus în ochi! Ca să mă faci să-mi deschid gura! Tot o mai ţii că mi-ai tras numai patru palme?

            PAPAŞA:
– Numai patru palme ţi-am tras.

            CELĂLALT:
– Nu mă scoate din sărite!

            PAPAŞA:
– Vorbeşte mai încet.

            CELĂLALT:
– Ţi-e frică? Să nu te audă cineva? Poate mai ai vreun client pe-aici?

            PAPAŞA:
– Deranjăm filmarea…

            CELĂLALT:
– Puţin îmi pasă! (totuşi domoleşte tonul) Spune-mi câte palme mi-ai tras?

            PAPAŞA:
– Patru.

            CELĂLALT (se forţează să râdă):
– Hă, hă! Patru, numerate?

            PAPAŞA:
– Patru.

            CELĂLALT:
– Ba, trei.

            PAPAŞA:
– Patru.

            CELĂLALT:
– Două şi jumătate.

            PAPAŞA (realizează jocul):
– Dumneata eşti foarte spiritual.

            CELĂLALT:
– Dacă ai memorie aşa bună, spune cine sunt eu?

Se aude vocea Regizorului:

REGIZORUL (off):
– Atenţie! Linişte! Filmăm. Motor… Clachetă!…

            SECRETARA DE PLATOU(off):
– 175, turnat unu…

            ACTORUL(off):
– Dragul nostru tovarăş Matei…

Papaşa şi Celălalt întorc capul către locul de unde s-a auzit vocea. Din unghiul lor subiectiv vedem, din spate, la masa “lungă”, pe unul din actori stând în picioare şi toastând:

            ACTORUL:
– În aceste momente bucuria şi totodată tristeţea mă copleşesc. Bucuria pentru omul, pentru comunistul Matei Ion, care şi-a închinat întreaga viaţă unui crez şi care acum, la această oră a bilanţului pe care şi-l face, poate să spună cu mâna pe inimă că truda sa, munca şi lupta sa n-au fost în zadar…

            CELĂLALT (întorcându-se spre Papaşa):
– Hai, nu te face că uiţi. Spune, cine sunt eu?

            PAPAŞA:
– Ssst! Se filmează… Ai văzut? Cel pe care-l sărbătoresc se numeşte Matei şi este un vechi comunist.

            CELĂLALT:
– N-ai voie să pronunţi acest cuvânt!

            PAPAŞA:
– Totuşi, să fim atenţi la ce se filmează. Mă interesează.

            ACTORUL:
-…Tristeţea, pentru că anii au trecut şi oricât de tânăr ţi-ar fi sufletul şi neostenită flacăra care arde acolo, în pieptul dumitale…

            CELĂLALT (trăgându-l pe Papaşa de mânecă):
– Pe mine mă interesează mai mult viaţa mea, nu ce se filmează! Ş-apoi, n-ai spus că n-avem voie să ne uităm spre masa aceia? Nu trebuie să ne facem că vorbim şi că râdem? Uite, am găsit un subiect! Spune imediat: cine sunt eu?!

            PAPAŞA:
– Are vreo importanţă?

            CELĂLALT:
– Cum, n-are? Atunci, de unde ştii că nu mi-ai tras decât patru palme?

            PAPAŞA:
– Pentru că eu n-am tras nimănui mai mult de patru palme. Eu nu eram dintre aceeia care băteau la interogatorii…

            CELĂLALT:
– Acum chiar că am să râd! Ha, ha, ha!

Chelnărul – pe care l-am mai văzut marcând aceeaşi mişcare – se opreşte lângă masa lor şi începe să-i servească cu cea mai pretenţioasă eleganţă. Mâncarea pe care le-o pune în farfurie e reală: nişte friptură cu garnituri şi salată. După ce Chelnerul se depărtează, cei doi sunt derutaţi, nu ştiu ce să facă.

            CELĂLALT (încercând friptura cu furculiţa):
– Sunt adevărate.

            PAPAŞA:
– Normal.

            CELĂLALT:
– Şi ce facem cu ele?

            PAPAŞA:
– Nu ştiu, nu ni s-a dat nici o indicaţie. Eu zic să ne facem că mâncăm.

Cei doi se prefac că mănâncă. Operatorul opreşte aparatul şi ridică capul.

            OPERATORUL:
– Nu e bine! Acolo la masă de ce vă jucaţi de-a mâncatul? Sunt cu “cincizeciul”, se vede fiecare gest.

REGIZORUL(apropiindu-se de cei doi):
– Dragii mei, mâncaţi pe bune. Că de aia v-am pus de mâncare.

            PAPAŞA:
– Nu e dată cu gaz?

Un hohot de râs se ridică de pe întreg platoul.

REGIZORUL(amuzat):
– Cum să fie dată cu gaz? Ce ne jucăm de-a făcut film? Poate la “Vântul nopţii” aşa se întâmplă… Haideţi că pierdem dubla.

Un bărbat în vârstă şi chel se ridică de la o masă:

            BĂRBATUL:
– Tovarăşe regizor, permiteţi-mi. Mai este o problemă.

REGIZORUL:
– Ce s-a întâmplat?

            BĂRBATUL:
– Ştiţi… vreau să spun… scuzaţi-mă că mă amestec, dar chelnărul nu serveşte cum trebuie garnitura. Bagă lingura în castron şi vâj cu ea în farfurie!

REGIZORUL:
– Lasă, dragă, de garnitura de la friptură îmi pasă mie!

            BĂRBATUL:
– Nu se poate, tovarăşe regizor! Aici e restaurant de lux, ţinuta e obligatorie! Ştiţi, eu am fost patron de local, cunoasc treaba.

Se apropie de masă, ia o lingură şi o furculiţă.

            BĂRBATUL:
– Vedeţi, se ia lingura şi furculiţa în aceeaşi mână…

REGIZORUL(încercând să-l oprească):
– Tovarăşe, te cred, dar…

            BĂRBATUL:
– Se apucă cartofii ca într-un cleşte…

Intervin câţiva din echipă şi-l domolesc pe Bărbatul chel, făcându-l să se aşeze la locul lui. Când Chelnărul trece prin dreptul său, acesta îi şopteşte:

            BĂRBATUL:
– Să fi fost tu la mine şi să fi servit în halul ăsta, ce o mai încasai…

            SECRETARA DE PLATOU(bătând clacheta):
– “Fericirea”, 171, turnat doi!

Privim din unghiul aparatului de filmat. Vedem masa lungă la mijlocul căreia stă bătrânul muncitor Matei. Undeva, în planul doi al cadrului, distingem masa celor doi. La masa cea “lungă” se ridică, cu paharul în mână, Actorul pe care l-am văzut mai înainte.

            ACTORUL:
– Aş vrea să spun şi eu câteva cuvinte.

Se face linişte, toţi îl ascultă.

            ACTORUL:
– Dragul nostru tovarăş Matei…În aceste momente bucuria şi totodată tristeţea mă copleşesc. Bucuria pentru omul, pentru comunistul Matei Ion, care şi-a închinat întreaga viaţă unui crez…

Camera părăseşte masa “lungă” şi se apropie de Papaşa şi Celălalt.

            CELĂLALT:
– Matei îl cheamă pe sărbătorit?

            PAPAŞA:
– Aşa se pare.

            CELĂLALT:
– Am cunoscut şi eu un tovarăş Matei. A murit acum câţiva ani. După viaţa lui s-o fi făcând filmul?

            PAPAŞA:
– Tot ce se poate.

            CELĂLALT:
– E ceva ca un film să se inspire din viaţa ta, nu-i aşa?

Întoarce capul spre masa “lungă”. Îl vedem pe Actor din spate.

            ACTORUL:
… astăzi, bătrânul oţelar Matei poate să fie mulţumit că umărul pe care l-a pus…

            CELĂLALT(întoarce capul):
– E oţelar? Tovarăşul Matei pe care l-am cunoscut eu n-a fost oţelar. Lucrase la şantierele navale. Înseamnă că nu e vorba despre acelaşi om.

            PAPAŞA:
– Depinde.

            CELĂLALT:
– Cum adică?

            PAPAŞA(volubil, a găsit un motiv să schimbe vorba):
– Un film, chiar dacă se inspiră după viaţa ta nu trebuie să respecte toate amănuntele biografice. Unele sunt schimbate, altele inventate (celălalt începe să râdă) Vorbesc foarte serios.

            CELĂLALT:
– Ştiu. Şi în viaţă se mai întâmplă de astea. Chestia cu patru palme e cea mai straşnică invenţie pe care am auzit-o.

Chelnărul vine din nou şi le pune fripturile în farfurie. Cei doi încep să mănânce.

            CELĂLALT:
– E rece.

            PAPAŞA:
– Ce contează, e pe gratis. N-ai vrea să fie toate ca la “Capşa”.

            CELĂLALT:
– Zău, Papaşa, mi-ai dat chiar o idee! Ce-ar fi după ce terminăm filmarea, să mergem împreună la un restaurant? Ai putea să dai şi tu o bere.

            PAPAŞA(încercând să evite):
– Numai să nu terminăm prea târziu.

            CELĂLALT:
– E simpatic, nu-i aşa, cum stăm noi la aceeaşi masă şi ne amintim de tinereţe. Şi, zici Papaşa, că n-ai dat în viaţa ta mai mult de patru palme?

            PAPAŞA:
– Nu. Iar o luăm de la capăt?

            CELĂLALT:
– Ai dreptate. Dar invenţia asta mi-a plăcut, Papaşa.

            PAPAŞA:
– Nu–mi mai zice Papaşa.

            CELĂLALT:
– Ai prefera să-ţi spun domnule comisar? Hă, hă, hă! Te-ai înverzit! (cu silă) Luat-te-ar dracu’!

            PAPAŞA:
– Te rog să fii cuvincios!

            CELĂLALT:
– I-auzi! Şi cum ai vrea să fiu? Nu ţi se pare că eşti cam obraznic? Apropo: ştii că înjurăturile nu ţi le-am pus la socoteală. Mă băteai şi mă înjurai.

            PAPAŞA:
– Numai patru palme ţi-am tras.

            CELĂLALT:
– Bine, Papaşa, fie cum zici tu. Văd că te-ai ţâcnit. Probabil că de atâtea ori ai pus placa asta, c-ai ajuns s-o crezi şi tu.

            PAPAŞA:
– Acelaşi lucru l-aş putea spune şi eu.

            CELĂLALT:
– Cum adică?

            PAPAŞA:
– Nu eşti primul care… (se abţine) În sfârşit, s-o lăsăm moartă…

            CELĂLALT:
– S-o lăsăm… N-am de gând să-ţi fac nimic. Sunt şi eu bătrân… Am uitat… Adică, n-am uitat: te las în plata Domnului…

Camera se retrage, cuprinde din nou masa “lungă” unde Actorul îşi încheie toastul:

            ACTORUL:
… Ridic, dragă tovarăşe Matei, acest pahar pentru cei şaizeci şi cinci de ani ai tăi, împliniţi astăzi, pe care i-ai închinat luptei noastre, muncii noastre, acolo la locul tău, ca un ostaş viteaz al unei armate viteze. La mulţi ani, dragă Matei!

Ciocneşte paharul cu bătrânul muncitor, îl îmbrăţişează, se aprind cele 65 de lumânări ale tortului, se cântă “Mulţi ani trăiască”

Maneta unui aparat de făcut cafea “espresso” manevrat de-o mână. Lichidul curge în două ceşti. Odată umplute ceştile, femeia care serveşte le întinde lui Papaşa, care plăteşte, vrea să le ia, dar imediat renunţă, le împinge către cineva de alături, înclinându-se:

            PAPAŞA:
– Vă rog, luaţi dumneavoastră. Eu mai am timp să aştept.

Îl vedem pe cel căruia i s-a adresat: este interpretul lui Matei, iar alături de el se află tânăra Actriţă.
Interpretul lui Matei care este în realitate mult mai tânăr decât îl îmbătrâneşte machiajul:

            INTERPRETUL LUI MATEI:
– Mulţumesc, dar nu doresc să beau cafea (Bufetierei) Eu şi cu fiica mea dorim câte un pepsi. Ca să bem pentru împăcarea noastră.

Papaşa a luat ceştile de cafea şi le-a dus la o masă unde, întors cu spatele, aproape ostentativ, îl aşteaptă Celălalt. Bufetiera a umplu două pahare de pepsi-cola pe care Interpretul lui Matei şi Actriţa le beau în picioare, continuând o discuţie începută mai înainte.

ACTRIŢA:
– Degeaba râzi, pentru că am dreptate.

            INTERPRETUL LUI MATEI:
– Exagerări.

ACTRIŢA:
– Ca şi cum oamenii ăştia şi-au rezolvat toate problemele şi trăiesc într-un paradis artificial. Păcat de tot ce s-a filmat până aici: arăţi un om luptându-se o viaţă întreagă şi închei cu torturi, lumânări şi toasturi umflate. Poţi să nu mai crezi nimic. Din gură se poate spune orice. Nu mai ţine cu vorbe goale. Omul de astăzi s-a obişnuit cu adevărul.

            INTERPRETUL LUI MATEI:
– Ai dreptate.

Cei doi şi-au băut paharele şi se îndreaptă spre ieşirea din bufet.

            INTERPRETUL LUI MATEI:
– Dar asta nu rezolvă nimic. Filmul nu-l facem noi. Jucăm doar nişte roluri.

ACTRIŢA:
– Dar nu suntem nişte păpuşi trase pe sfoară…

Cei doi ies din bufet, continuă discuţia. Ne întoarcem la masa lui Papaşa şi Celălalt. Amândoi îşi sorb cafeaua în tăcere, n-au ce să-şi spună.

            CELĂLALT(după un timp):
– Hai, Papaşa, zi ceva.

            PAPAŞA:
– Ce să spun?

            CELĂLALT:
– Chiar n-avem ce să ne spunem? Zău, câte e în stare să facă timpul! Te-am căutat atâta vreme şi acuma stăm ca muţii?

            PAPAŞA:
– M-ai căutat?

            CELĂLALT:
– Fireşte că te-am căutat.

            PAPAŞA:
– De ce ?

            CELĂLALT:
– Ca să-ţi plătesc.

            PAPAŞA:
– Cât despre asta, am plătit, nu-ţi face griji. Zece ani am stat închis.

            CELĂLALT:
– Serios? Îmi dai o veste bună, Papaşa. Deşi pentru mine a fost tot una.

            PAPAŞA:
– Cum tot una?

            CELĂLALT:
– Aşa! La ce mi-a ajutat? Mi-a dat înapoi tinereţea chinuită? Mi-a plătit cu ceva suferinţele îndurate?

            PAPAŞA (după o ezitare):
– Ştii ce te rog? Acum dacă tot… Spune-mi şi mie cine eşti? Adică, cum te cheamă… Nu te supăra, dar au trecut anii şi…

            CELĂLALT:
– Ani mulţi, victime şi mai multe, le mai uită omul…

            PAPAŞA:
– Eu te-am întrebat frumos…

            CELĂLALT:
– Marin Iosif mă cheamă.

            PAPAŞA(încercând să-şi amintească):
– Marin Iosif?… În ce an?

            CELĂLALT:
– Patruzeci şi trei. Poate că nici de Roman nu-ţi mai aminteşti?

            PAPAŞA:
– Ba da. De Roman îmi amintesc.

            CELĂLALT:
– Ei, mai scormoneşte-ţi niţeluşi memoria, poate ai să mă găseşti şi pe mine. Eram şi eu implicat în cazul Roman.

            PAPAŞA:
– Da, cred că ştiu! Erai băiatul acela… Erai băiatul de prăvălie, nu-i aşa?

            CELĂLALT:
– Cam aşa ceva.

            PAPAŞA:
– Te trimeteau să-i duci de mâncare lui Roman cât a stat ascuns.

            CELĂLALT:
– Chiar eu . Şi parcă numai de mâncare îi duceam? Nici asta n-o mai ştii! M-am ţinut tare la inerogatorii.

            PAPAŞA(ar vrea să-i spună ceva, dar se abţine; după o pauză):
– Cum de-ai ajuns să faci figuraţie?

            CELĂLALT:
– De unde ştii c-am ajuns? Am venit din curiozitate, mă interesează cum se filmează. Sunt în concediu.

            PAPAŞA:
– Dar ce-ai ajuns?

            CELĂLALT:
– Nimic important. Muncesc şi eu. Trebuia neaparat să ajung? Nu te mira, Papaşa, se mai întâmplă… se mai uită cât ai suferit… c-ai fost cândva util. Un timp mi-a mers mai bine, am fost chiar director de întreprindere. Apoi, mi s-a spus că n-am studii, că… dar eu n-am avut timp să studiez! Când alţii au stat cu cartea sub nas, eu am suferit! Am luptat!… Mi s-au înscenat şi unele abuzuri… În sfârşit, sunt multe de zis… Lucruri care m-au durut mai tare decât schingiuirile voastre.

            PAPAŞA:
– Numai patru palme ţi-am tras!

            CELĂLALT:
– Fii cminte, Papaşa. N-am de gând să descoper morţii şi să-mi fac dreptate. Dar de schingiuit, recunoaşte că m-aţi schingiuit.

            PAPAŞA:
– Numai patru palme ţi-am tras.

            CELĂLALT:
– Iar începi? Mă scoţi din sărite! (îşi dă seama că a ridicat glasul, continuă cu voce scăzută) Mă rog, tu cu mâna ta numai patru palnme mi-ai tras. Dar ceilalţi? Oamenii tăi… poftim, oamenii poliţiei? Oare cât m-au schinguit?

            PAPAŞA:
– Nu te-a schingiuit nimeni. Ţi-o fi convenit ţie să te lauzi cu asta, dar n-a fost aşa.

            CELĂLALT:
– Acum chiar că mă înfurii!

            PAPAŞA:
– Îmi aduc aminte: cred că nici alea patru palme nu ţi le-am tras.

            CELĂLALT:
– Ba m-aţi schingiuit! Ca să-mi dezleg limba! Ştiam multe. Dar n-aţi scos un cuvânt de la mine!

            PAPAŞA:
– Aiurea. Ce să scoatem de la tine? Nu ştiai nimic. Doar locul unde a stat ascuns Roman. Dar asta o aflasem. Cum o aflasem? E o altă poveste…

            CELĂLALT:
– Acum îţi dă mâna să vorbeşti aşa. Dacă puneam mâna pe tine atunci, să vedem ce-ai fi spus?

            PAPAŞA:
– Poate că aş fi spus altceva… Au mai fost unii care la procesul meu au declarat că i-am trecut prin chinurile iadului. Şi nu-i văzusem în viaţa mea la faţă. Probabil că un timp au tras şi ei unele foloase.

            CELĂLALT:
– Eşti un porc!

            PAPAŞA:
– Nu-ţi permit să mă insulţi!

            CELĂLALT:
– Dar ce stau eu de vorbă cu tine! Eşti un criminal!… Un ticălos!… Ai să vezi tu!…

Actriţa, cu părul ud şi răvăşit, se aruncă în braţele lui Matei care se ridică de la masă.

ACTRIŢA:
– Tată!

            MATEI:
– Ana! Ai venit?

REGIZORUL:
– Stop! Încă o dată!

Clacheta care e bătută.

Actriţa care repetă mişcarea: se aruncă în braţele lui Matei.

ACTRIŢA:
– Tată!

            MATEI:
– Ana, ai venit?

ACTRIŢA:
– Mă ierţi, tată?

            MATEI:
– Fata mea… (către ceilalţi de la masă) Credeţi că acum, dacă am ieşit la pensie, am să lipsesc din uzină? Dar Ana nu-i acolo? Ea nu e suflet din sufletul meu?

REGIZORUL(intervenind):
– Stop! Nu e bine, nu e bine! (Actriţei) Draga mea, parcă ţi-e străin, aşa te uiţi la el. Eşti pasivă, indiferentă, ce se întâmplă? Pune mai mult sentiment, ce naiba.

ACTRIŢA:
– Trebuie să am şi la ce.

            OPERATORUL:
– E nouă seara. Crezi că mai avem timp de mofturi?

ACTRIŢA:
– Te-aş ruga să nu-mi vorbeşti pe tonul ăsta.

            OPERATORUL:
– Ţii o echipă întreagă pentru două replici. Fă acolo cum ţi se spune, că de asta ai ajuns actriţă.

ACTRIŢA:
– Ce-mi cereţi voi e fals. Nu pot mai bine.

            OPERATORUL:
– La al treilea film o să ne înveţi şi cum să ţinem aparatul în mână.

ACTRIŢA:
– Asta-i impertinenţă!

            OPERATORUL(lăsând aparatul):
– Atunci, filmează ce ştii!

REGIZORUL:
– Stai, Liana, linişteşte-te. N-o lua nici aşa, că nu rezolvăm nimic. (Actriţei, de-o parte) Liana, dragă, pune-te puţin în situaţia personajului. Fata îşi revede tatăl după un timp. Între ei a fost o neînţelegere, ea a plecat de acasă, ceea ce a tulburat viaţa familiei lor. Astăzi a venit ocazia ca totul să se aplaneze. Mai mult, e momentul să preiei ştafeta. Nu poţi fi atât de pasivă. Toată tulburarea ei, tot regretul pentru cele întâmplate, emoţia şi conştiinţa responsabilităţii, pe care o capeţi – asta vreau să-mi dai.

ACTRIŢA(cedând):
– Mă rog…

Înlănţuire de planuri:

– clacheta care este bătută;

– Actriţa care repetă mişcarea: se aruncă în braţele lui Matei;
– Regizorul spunând ceva;
– privirile celor din echipă care urmăresc filmarea: un soi de oboseală şi nervozitate se citeşte pe figurile lor;
– clacheta;
– Actriţa îmbrăţişându-l pe Matei etc.

REGIZORUL (strigând):
– Linişte! Cine vorbeşte aşa tare?!

Cadrul se lărgeşte, privim întreg platoul, o linişte de mormânt se lasă.

REGIZORUL:
– Încă o dublă.

Ne apropie de masa celor doi.

            PAPAŞA:
– Ţi-am spus să nu vorbeşti aşa de tare.

            CELĂLALT:
– Pleacă imediat de la masa asta, n-auzi?

            PAPAŞA:
– Să vreau şi nu pot. Nu suntem de capul nostru.

            CELĂLALT:
– Nu mă interesează. Pleacă, când îţi spun.

            PAPAŞA:
– Vorbeşte mai încet.

            CELĂLALT:
– Adică cum, noi doi să stăm la aceeaşi masă? Cum s-ar zice, să împărţim aceeaşi pâine? Să luăm felii egale? Pleacă imediat!

            PAPAŞA:
– Nu înţelegi că nu se poate.

            CELĂLALT:
– Călăul şi victima la aceeaşi masă! Frumos şi-a mai bătut soarta joc de mine! Că nu s-a uitat la cât am suferit, mai înţeleg, dar…

            PAPAŞA(să-l domolească):
– Ai suferit, ai suferit, aşa e.

            CELĂLALT:
– Atunci, de ce nu recunoşti?

            PAPAŞA:
– Uite, recunosc.

            CELĂLALT:
– Va să zică, recunoşti?

            PAPAŞA:
– Acum degeaba te mai necăjeşti.

            CELĂLALT:
– Pentru c-o întorci în fel şi chip. Nu zic, ai îmbătrânit, te-a mai lăsat mintea, dar prea te joci cu cuvintele. Dacă te-ar asculta cineva, voi ăştia de la Siguranţă aţi fost dulci copii. Adică – cum se spune aici – aţi făcut figuraţie?

            PAPAŞA:
N-am făcut figuraţie. Las-o moartă.

            CELĂLALT:
– Ştiţi ce-aţi fi meritat? Să vă fi căsăpit până la unul! Pentru cât ne-aţi schingiuit şi ne-aţi aruncat în puşcării.

            PAPAŞA:
– Dac-o iei aşa, să te întreb şi eu: câtă puşcărie ai făcut?

            CELĂLALT:
– Am făcut. N-o să-ţi dau ţie socoteală.

            PAPAŞA:
– N-ai făcut. Alţii, da, au făcut. E drept, mulţi au fost schingiuiţi. Am avut de furcă cu ei la anchete. Roman, de pildă, pe care l-am cunoscut: Dumnezeule, câte a mai îndurat. El poate să spună c-a fost chinuit. Şi tăcea ca mormântul. Noi eram informaţi că ştie multe – cum să nu-l chinuieşti ca ă scoţi ceva de la el?

            CELĂLALT:
– Te-am prins, Papaşa! Ziceai că tu n-ai tras la nimeni mai mult de patru palme. Vezi că minţi!

            PAPAŞA:
– Eu numai patru palme le trăgeam. Mă ocupam de interogatoriile preliminare. Apoi intrau pe mâna lui Vlădescu: el răspundea de comunişti. Cu Vlădescu nu ţinea, ştia meserie, studiase la Gestapo, când te lua în primire… Am asistat la anchetarea lui Roman. Cât eram de comisar, om în toată firea şi tot mi s-a făcut rău de ce-am văzut. Un cuvânt n-a scos. Roman poate să spună c-a suferit. Tu, nu. Tu ai făcut figuraţie. Aşa că basmele astea cu suferinţele tale povesteştele altora, nu tocmai mie.

            CELĂLALT(ridicând tonul, aproape că nu-şi mai dă seama unde se află):
– Ticălosule! Canalie! Cară-te imediat de la masa mea! Ieşi afară!

REGIZORUL:
– Linişte! (se apropie de ei) Ce se întâmplă aici? Aţi înebunit? V-am spus eu să urlaţi aşa sau vă vedeţi în rolurile principale? Vorbiţi încet în şoaptă că vă dau afară, n-avem nervi şi pentru voi. (revenind la locul său) Încă odată… Atenţie!… Motor!… Clac!

            SECRETARA DE PLATOU(bătând clacheta):
– “Fericirea”, 179, turnat şapte…

Actriţa repetă aceeaşi mişcare, se aruncă în braţele lui Matei.

ACTRIŢA:
– Tată!

            MATEI:
– Ana! Ai venit?!

La masa celor doi.

            CELĂLALT(în şoapt):
– Din cauza ta. Cară-te imediat că fac scandal! Cară-te imediat!

            PAPAŞA:
– O să mă car, o să mă car… dar vreau să-ţi mai pun o întrebare: zi drept, ai fost vreaodată învinuit că
l-ai turnat pe Roman?

            CELĂLALT(alb la faţă):
– Cum îndrăzneşti?…

            PAPAŞA:
– Povestea a rămas un mister pentru mine. Niciodată n-am aflat cine ni l-a dat pe mână pe Roman. Am primit o anonimă care ne indica locul unde stătea ascuns. Aşa am pus mâna pe el… Ştii că te-am bănuit pe tine?

            CELĂLALT:
– Papaşa, dacă mai…

            PAPAŞA:
– Nu-s nici un Papaşa! Prea ieftin ai scăpt din mâna noastră. Dacă ţii neaparat, şi în felul acesta se pot interpreta faptele… În sfârşit, s-o lăsăm moartă…

Actriţa faţă în faţă cu Matei. Se filmează acelaşi cadru pe care l-am mai văzut.

ACTRIŢA(rostindu-şi replica):
– Tată, nu vreau să-ţi mai cer iertare prin cuvinte goale. Faptele mele… (se opreşte, se întoarce către Regizor) Aiurea, vorbe! Chiar vorbe goale!

REGIZORUL(apropiindu-se):
– Draga mea, iar o luăm de la capăt?
ACTRIŢA:
– Nu-ţi dai seama că e fals? Pentru ce să cer iertare? N-am greşit cu nimic. Tatăl meu a greşit faţă de mine. Putea să fie ireparabil pentru mine, poftim, pentru fericirea mea, dacă vrei să folosim cuvinte mari.

            O FEMEIE DIN ECHIPĂ(care asistă la scenă, şopteşte):
– Uite aşa ajungem să ne judece copii…

REGIZORUL(Actriţei):
– Bine, Liana, atunci să-ţi cadă el în genunchi şi să-ţi ceară iertare.

ACTRIŢA:
– De ce simplifici lucrurile? Ţi se pare firesc ca după ce s-a întâmplat să-i sar de gât şi să-i spun cuvinte sforăitoare despre bunul mers al uzinei? Într-o astfel de situaţie niciodată n-aş putea proceda aşa.

REGIZORUL:
– Zău că nu mă interesează decât ceea ce faci aici, pe platou.

ACTRIŢA:
– Pentru că refuzi realitatea. Şi eu mă trag dintr-o familie de muncitori, fac parte dintr-o generaţie care gândeşte la fel ca mine, care a fost învăţată să gândească aşa…

Regizorul se plimbă preocupat, din când în când îşi roteşte o parte a replicii de mai jos. Descoperim că ne aflăm în cabina Actriţei. Mai sunt de faţă interpretul lui Matei şi Operatorul care stă retras pe un scaun şi se joacă cu un creion.

REGIZORUL:
– Dragii mei, voi faceţi abstracţie de nişte argumente. Uitaţi cine este acest om… ce-a realizat el… că
şi-a închinat toată viaţa unui crez… că n-a dezertat nici o clipă de la datorie…

ACTRIŢA:
– Foarte adevărat. Iar nu văd legătura.

REGIZORUL:
– Nu putem da atâta dimensiune unui confict de familie.

ACTRIŢA:
– De ce?

REGIZORUL:
– Zău, Liana, întrebi şi tu… La urma urmei pentru tot ce-a făcut merită această răsplată.

            INTERPRETUL LUI MATEI:
– De ce răsplată? Pentru ce vrei să-l urci pe un soclu. E un om care şi-a făcut datoria, ca mulţi alţii, pentru asta nu se cere nici o răsplată. Răsplata e însăşi faptul că a învins cauza pentru care a luptat.

REGIZORUL:
– E foarte bine ce spuneţi voi, dar eu am un scenariu aprobat după care trebuie să filmez. Inutil să mai prelungim discuţia.

ACTRIŢA:
– Modifici scenariul.

REGIZORUL:
-Parc-ar fi aşa de simplu…

            INTERPRETUL LUI MATEI:
– Discuţi cu autorii, convingi direcţia studioului. De ce să mergem mai departe dacă nu e bine?

Regizorul rămas pe gânduri, îşi reia plimbarea dintr-un colţ în celălalt al platoului.

Prim planuri cu diferite figuri ale celor din figuraţie care bolborosesc cuvinte fără nici un înţeles. Ne dăm seama imediat despre ce este vorba: inginerul de sunet înregistrează ambianţa sonoră.

            INGINERUL DE SUNET:
– Mai tare… câteva zgomote de farfurii şi tacâmuri… (scoţând-şi căştile de pe urechi) Nu e bine! Bâzâiţi într-una ca nişte muşte. Spuneţi, vă rog, nişte fraze întregi, legaţi conversaţii între voi. Poftim, încă odată!

Camera se apropie de masa celor doi care tac.

            INGINERUL DE SUNET:
– Dumneavoastră, de la masa din dreapta, de ce tăceţi? Sunteţi chiar lângă microfon, Până acum aţi făcut un tătăboi întreg şi când trebuie, tăceţi. Vă rog.

Cei doi încep să mişte buzele ca şi când ar vorbi. Din când în când se prefac că râd.