20 februarie 1977

Am ajuns cu prospecţia la Sibiu, oraşul în care am debutat acum şase ani în teatru, cu “Zamolxe” al lui Blaga.

Drumul a fost presărat cu tot felul de întâmplări – cu haz şi cu mai puţin haz, care ar putea constitui nişte minunate subiecte de povestiri sau lucrări mai întinse (scenarii, cărţi). De pildă, am ajuns ieri la Cisnădioara. Am luat masa la un obscur restaurant de acolo, unde ne-a servit responsabilul – un tip foarte caraghios. Am repetat un banc pe care l-am mai facut şi în alte ocazii. L-am arătat pe Ion Ion şi am spus că  “tovarăşul procuror vrea sa mănânce bine”. S-a prins, dintr-o dată omul a devenit deosebit de atent cu noi, să scoată ce are mai bun. Iar noi am ţinut-o lanţ cu glumele. Pentru ca, la un moment dat, să ne spună că a băut pentru că e foarte supărat: s-a despărţit de nevastă-sa, care cu o zi înainte lipsise de acasă și venise seara târziu. A pus-o să doarmă pe covor şi pe urmă a gonit-o. Totul devenise o jalnică şi cumplită dramă.Se vedea că o iubea foarte mult. De altfel, nu ne spusese adevărul, nevastă-sa nu plecase, ci stătea spașită în locuinţa lor (deasupra restaurantului). N-a vrut să ne lase să mai plecăm. Ne-a rugat să urcăm sus, să bem cu el. Mi-a părut rău de gluma pe care am făcut-o. Această întâmplare, precum şi viaţa din sânul echipei noastre, ar putea constitui o carte minunată – n-am curajul să spun scenariu de film, pentru că nu s-ar face niciodată.

 

3 septembrie 1978

La Costineşti, la Festival, Mircea Daneliuc a propus ca împreună cu Stere Gulea şi cu mine să facem un film din trei povestiri. Mi-a venit ideea să reiau “Patru palme”, pe care am scris-o mai demult. Am recitit-o. Cred ca este un foarte bun punct de plecare. Nu ştiu însă câte şanse are de aprobare.

 

27 ianuarie 1981

Am recitit “Patru palme“, l-am ajustat pe ici pe colo, s-a mai scurtat, l-am dus la Casa de filme. Să dea Dumnezeu să meargă, să se aprobe, să aibă noroc. Recitindu-l după atâţia ani (sunt opt de când l-am facut) mi s-a părut un scenariu foarte bun. Poate – alături de “Sânziana şi Pepelea” – e cel mai bun lucru pe care l-am scris.

 

3 februarie 1981

S-a dat drumul la Patru palme. Sunt foarte satisfăcut, pentru că doresc să fac acest film. Voi mai avea, însă, câteva obstacole de trecut: să obţin banii pentru deviz şi să se accepte 4 acte- deci un film de patru bobine. Sper să reuşesc…

 

5 martie 1981

Astăzi încep filmările la Patru palme. Să dea Dumnezeu să meargă bine, să iasă un film care să mă reprezinte. In aparenţă, nu-i una din pietrele de încercare cele mai importante din cariera mea cinematografica. Dar ţin să iasă un filmuleţ de excepţie. Toată lumea spune că este un scenariu de excepţie. Ar fi păcat să nu iasă  şi un film pe măsură.

 

7 martie 1981

Primele două zile de filmare la Patru palme au mers foarte bine –  nesperat de bine, după ce n-am mai “pus” mâna pe aparat de 18 luni. Incep să cred că o să iasă un filmuleţ cu totul deosebit, dacă reuşesc să îmbrac povestea celor doi (actorii mi se par bine aleşi şi buni, mai ales Geo Barton) în acel joc artificialitate-realitate pe care-l realizează echipa de filmare. Totul ar putea căpăta un sens mai adânc. Sunt mulţumit şi de felul în care am evoluat ca actor: nu m-am speriat de aparat, am fost destul de natural şi de montat. Desigur, urmează să văd materialul, ca să mi se confirme. Mă bucură faptul că am lucrat cu poftă – vazându-mă după atâta timp pe un platou de filmare eram ca un peşte în apă…

 

8 martie 1981

În două zile am filmat peste 300 de metri. Lui Florin Mihăilescu îi este teamă să nu ne grăbim. N-am impresia asta.Unele lucruri vor avea prospeţime şi interes tocmai prin improvizarea şi imperfecţiunea lor. Sper să am dreptate…

 

15 martie 1981

Am terminat filmările la Patru palme în opt zile. Deci, un record de viteză, cel puţin pentru mine. Desigur, n-ar fi cazul să mă mândresc cu astfel de performanţe. Dar nu consider că rapiditatea se confundă, în cazul de faţă, cu fuşereala; ba, dimpotrivă, poate deveni o calitate a filmului. Lăsând la o parte faptul că textul dintre Barton şi Vâlcu – partea esenţială a filmului – a fost repetat temeinic înainte, filmul s-a tras dintr-o “suflare“, reuşind să antreneze în joc majoritatea interpreţilor şi membrilor echipei. Unele lucruri nici nu trebuiau frecate prea mult, pentru că tocmai improvizarea lor le dădea un caracter spontan, firesc – exact ceea ce era nevoie. Cred că în privinţa asta sunt doua modalităţi de lucru – fac o paranteză: una specifică lui Lucian Pintilie, care repetă atât de mult o scenă până reuşeşte să scoată acea senzaţie de spontaneitate dintr-un lucru minuţios elaborat; alta, care mi se potriveşte mai bine, pentru că nu am răbdarea şi forţa să pisez prea mult un lucru, să scot această improvizaţie din însăşi improvizarea scenei. Care metodă este mai bună, e greu de spus. Depinde foarte mult şi de natura filmului pe care-l faci. La Patru palme cred că nu am greşit lucrând astfel. Din materialul pe care l-am văzut am impresia – şi sper să nu ma înşel – că aceasta improvizaţie, mai ales scenele de echipă – dă o autenticitate, un firesc şi un farmec deosebit (trebuie să ţin cont că eram şi interpret în acest film). N-aş vrea să mă îmbăt cu apă rece dar în momentul de faţă sunt mulţumit de ce a ieşit. Cred că filmul va avea calităţi certe, mai ales în raport cu ceea ce mi-am propus:

– o construcţie foarte solidă şi abil condusă, mă refer la modul cum demarează şi se  încheie povestea.  De pildă, la început, dialogul celor doi este deranjat de lucrul de pe platou, pentru ca la sfârşit ei să fie cei care deranjează filmarea;

• e foarte variat;
• atmosfera de platou e firească, are haz şi autenticitate;
• actorii- în special cei principali – sunt foarte buni.

Încă nu pot să-mi dau seama cât de bine se îmbină cele doua planuri şi dacă am reuşit să ajung la gravitatea pe care o doresc. Rămâne să rezolv toate astea prin dozajul pe care-l voi da la montaj.

 

3 mai 1981

Am găsit două idei pentru ca să-mi completez un film cu Patru palme. Prima dintre ele – Simplu fapt – am şi scris-o. Poate fi un film de un act şi nu pare rău de loc. A doua vreau s-o scriu după o întâmplare petrecută la o prospecţie,  când ne-am dat drept procurori şi apoi am descoperit drama responsabilului de local, care voia să-şi gonească nevasta pe care o iubea. Sunt câteva lucruri care ar putea să lege aceste povestiri. Mai întâi, ideea că noi, cineaştii, ne chinuim să surprindem și să reconstituim viaţa, care răzbate mult mai puternic în jurul nostru, de cele mai multe ori fără s-o observăm. Să vedem cum iese cea de-a doua povestire şi apoi mă voi pronunţa în ceea ce le priveşte.

 

13 mai 1981

Ieri a fost vizionarea la Patru palme, cu Hegheduş (1) și Chelaru.A mers bine, deşi nu ştiu dacă le-a plăcut sau nu şi nici nu mă interesează asta. Important pentru mine este să-mi dau seama de modificările pe care le am eu de făcut, pentru ca filmul să fie cât mai bine rotunjit. În primul rând, este pericolul dezechilibrului: sunt păreri că filmul demarează greu şi că e prea multă  acţiune cu echipa de filmare, ceea ce face să se piardă povestea celor doi figuranţi. Trebuie să verific foarte atent aceste observaţii.Vizionarea de ieri mai poate avea un câştig pentru mine. S-a discutat şi s-a acceptat ideea să-mi completez singur filmul.

 

19 mai 1981

Am discutat cu Vasilica Istrate, directoarea Casei de film, cele două povestiri cu care vreau să-mi completez filmul. A fost de acord cu ele. Cu toate astea, eu încă mai ezit, nu ştiu dacă sunt cele mai bune opţiuni.

 

27 iulie 1981

Am avut o discuţie temeinică cu Vasilica Istrate despre cele doua povestiri cu care vreau să completez Patru palme. O bună parte din sugestiile şi observaţiile ei ar putea ridica valoarea filmului. Adică, filmul trebuie să câștige în idee şi problematică. Sunt de acord cu ea că, mergand pe ideea că viaţa este mai complexă decât filmul şi este greu să fie surprinsă pe peliculă, este prea puţin, e chiar o idee falsă, pentru că trebuie să surprindă semnificaţiile şi nu faptele. De aceea, trebuie să găsesc alte probleme de explorat din viaţa și munca creatorilor: singuratatea lor, contactul pe care-l au mereu cu viaţa etc. Pe de altă parte, toate cele  trei povestiri trebuie să se petreacă – și să izvorască – din viaţa echipei de filmare. Deci, Simplu fapt trebuie adus în acelaşi mediu. Sigur, Vasilica vrea şi “întărituri“ aprobabile, pe care – unele – am să i le fac în faza asta. Le voi scoate eu, mai târziu. Încep să capăt speranţa că filmul ăsta se va face şi va fi un film bun.

 

21 august 1981

Lucrurile au mers foarte bine la Consiliul Casei: scenariile au fost aprobate fără multe discuţii şi rezerve. M-au pus pe gânduri părerile aproape unanime că la Simplu fapt, mai ales la final, mai trebuie ceva. Și eu cred că în noua formă, prin intervenţia regizorului, s-a pierdut din ce era. Trebuiesă găsesc o soluţie. S-a văzut şi Patru palme. Nu mai vorbesc de nostalgiile pe care mi le-a trezit… Important este ca filmul a plăcut foarte mult. Lucian Bratu a spus ca este un film de substanţă, un film de “referinţă“ în genul scurt. Cam toată lumea care l-a văzut până acum a avut numai superlative. Să dea Dumnezeu ca primul pas câştigat de Secvenţe să fie de bun augur şi să meargă mai departe, până la aprobare.

 

 

20 septembrie 1981

Lucrurile au mers destul de bine în Comisia Cinematografică. Majoritatea celor care au vorbit (Sălcudeanu, Blaier, Ioan Grigorescu, Zizi Bostan, Francisc Munteanu) au elogiat filmul şi scenariile, cu reserve – aşa cum mă aşteptam – la Simplu fapt. Singura care m-a contrat a fost- spre surprinderea mea – Ecaterina Oproiu. Nu a înţeles filmele sau făcea nişte “jocuri“, în orice caz obiecţiile ei erau fără argumente: că nu este portretizată echipa ca în Noaptea americană,   că  Patru palme suferă de teatralitate etc., ceea ce este contrar a ceea ce mi-am propus. Deşi a fost contrazisă de ceilalţi, s-a incăpătânat să-şi menţină punctul de vedere. Până la urmă, Comisia  este de acord cu scenariile, cu condiţia ca eu să rezolv “Simpu fapt“.

 

23 septembrie 1981

Am găsit o soluţie care să restructureze Simplu fapt,  pentru a se contopi mai organic, mai pe ideea întregului triptic, să se înscrie pe orbita celor două raporturi artă-realitate şi aparență-esență, pe care vreau să le pun în evidenţă.

 

12 octombrie 1981

Am făcut modificările la scurtmetraje. Cea mai mare bătaie de cap mi-a dat-o prima schiţă Simplu fapt (acum se intitulează Telefonul) pe care am rescris-o pentru a treia sau a patra oară. Sper, cred ca la această ultimă versiune să-i fi dat de capăt, fireşte, cu ce se va mai umple pe parcurs. Încep să cred că filmul ăsta, dacă mă pun cu “capul“ pe el şi îi storc toate ideile, va putea ieşi foarte interesant.

Să dea Dumnezeu să-l fac!

 

18 octombrie 1981

Sarcina esenţială pe care o am ca să ridic “ştacheta“ tripticului, este în primul rând de ordin ideatic. Filmul să spună prin întregul său ceva, iar fiecare povestire în parte să conveargă spre aceaşi ţintă. Consolidat pe două raporturi esentiale: a) artă- realitate;  b) esenţă – aparenţă,  filmul poate ajunge să ne spună că surprinderea vieţii de către o operă sau un creator nu este ceva mecanic. Pentru că viaţa  “vine peste tine“ încărcată de sensuri şi semnificaţii, pe care nu reuşeşti totdeauna să le cuprinzi. In prima schiţă echipa încearcă un experiment, adică să filmeze pe viu singurătatea unui tânăr. Adevărata singuratate se află, însă, foarte aproape, chiar regizoruleste cel care o trăieşte. In Prospecţia, deci în plină prospectare a vieţii, adevărata dramă sare dintr-o glumă. Pentru ca în Patru palme adevăratul film să se petreacă în spatele aparatului.

 

1 noiembrie 1981

În sfârşit! În sfârşit am primit decizia de intrare în producţie cu scurt-metrajele şi am semnat contractul. Deci, trebuie să mă pun pe treabă. Sper să găsesc acum puterea și…starea! Pentru că nu trebuie să iasă un film oarecare. Să dea Dumnezeu să iasă un film care să mă reprezinte şi… să aibă noroc.

 

9 noiembrie 1981

Ceea ce vreau să spun prin Secvenţe mi se pare confuz încă şi, poate, fals. Adică, ideea în raportul “viaţă-artă”,  faptul că de multe ori “viaţa vine peste tine“ poate fi ceva destul de simplist şi, în orice caz, fără potenţe de generalizare. Căci, cum este posibil să se nască atâtea opere de valoare? Şi atunci?… Ar putea fi trei ipostaze în raportul “artă-realitate“ în care, sub presiunea efortului de a surprinde şi a capta viaţa – pentru ca filmul să fie adevarat- aceasta din urmă, adică viaţa, joacă feste. Pentru că nu este suficient să surprinzi această viaţă, ca să dai adevăr peliculei. Atâta timp cât  nu este adevărat, degeaba toate amanuntele rupte din realitate. Dar am “material“ pentru această din urma observaţie? Mă tem că nu…Şi totuşi, nu e puţin?…Of, iarăşi mi se încălceşte totul în cap. E bine, însă, să-mi pun aceste probleme, pentru că mai am timp să-mi lămuresc fondul teoretic.

 

18 noiembrie 1981

Ieri, Iulian Mihu şi Dan Piţa au văzut Patru palme. Mihu mi-a spus că este cel mai bun film al meu. Dan a fost mai rezervat, dar nici n-am apucat să stau de vorbă cu el. Celelalte două povestiri nu au voie să strice Patru palme, ci dimpotrivă, trebuie să-l pună în valoare.

 

27 decembrie 1981

Mâine am o primă zi de filmare – o filmare în avans. Nu foarte importantă, deşi tot ceea ce ţine de film ar trebui să fie important.

 

5 ianuarie 1982

Astăzi încep cu adevărat filmările. Ştiu că nu sunt suficient de bine pregătit, că multe lucruri

le-am lăsat la voia întâmplării, altele nu le-am gândit suficient, contând pe “las’că văd eu!“. Tocmai de aceea trebuie să-mi găsesc starea de spirit, să fiu prezent, inspirat. Cu câţiva ani în urmă am scris – în presă, sau în acest jurnal, nu mai ştiu – că atunci când nu mai începi un film cu emoţia debutului, ai îmbătrânit,  eşti un om terminat.

 

9 ianuarie 1982

Prima săptămână de  filmare a mers destul de anevoios. Mă readaptez foarte greu ritmului de lucru. Îmi amintesc cu ce elan şi cu câtă vitalitate am început filmările la Patru palme. Uneori, îmi vine să mă dau cu capul de pereţi.

 

16 ianuarie 1982

O săptămână în care s-a filmat puţin, din cauza programului actorilor. Parcă a mers mai bine.

M-am simţit mai prezent, mai in formă. Actorii s-au comportat şi ei mai bine.Totuşi, am făcut destule concesii, nu am dus întotdeauna lucrurile acolo unde am vrut. Resimt fuşereala perioadei de pregatire.

 

24 ianuarie 1982

O săptămână întradevăr bună (sper!): s-a filmat mult şi, cred, mai bine. Abia acum mi-am intrat în ritm (semn că am început să am probleme cu somnul) dar, din păcate, am ajuns la sfârşitul filmărilor. Dacă la lung metraj primele câteva sute de metri pot fi incerte, pentru că ai timp să te redresezi şi abia de la jumătate poţi să ataci secvenţele grele, la scurt metraje trebuie să fii încălzit de la bun început, pentru că 3-400 de metri înseamnă un scurt metraj… Ar mai fi de adăugat că eu vreau să scot un film unitar din 3 scheciuri, deși el n-a fost gândit aşa de la bun început. Am făcut întâi Patru palme şi pe urmă mi-a venit ideea. Cam multe handicapuri! Mi-e teamă că e nevoie de o minune ca acest film să iasă foarte bine. Horea Murgu, inginerul de sunet, spune că va fi unul din filmele mele cu care o să am cele mai multe bucurii. Să-i fie gura aurită! Sau să am eu un talent neobişnuit şi să nu ştiu?… În sfârșit, la ce bun aceste întrebări?

La Prospecţia s-a mai îndreptat situaţia. Cred că „Separeul“- obiectivul cel mai important – n-a ieşit rău. Mi se pare variat filmat, iar Diaconu a fost bun (prevăd că va fi unul dintre cele mai bune roluri ale sale).

 

29 ianuarie 1982

Practic, am terminat filmările (mai sunt de filmat două-trei cadre neutre pentru generic). Din ce s-a filmat săptămâna asta mai important este „Casa Regizor“. Nu-mi dau seama cum a ieşit, mai ales pentru că m-am filmat pe mine… N-a ieşit încă nici un metru de material – o performanţă a tehnicii noastre cinematografice!

 

9 februarie 1982

Am văzut materialul de la Secvenţe aproape tot, deşi cea mai mare parte fără sunet. Ca primă senzaţie, îmi pare rău că nu am decupat, mai ales la Prospecţia în „Separeu“ – mai multe cadre… Încă n-am ajuns să cred în filmul ăsta.

 

11 februarie 1982

Am ales materialul la Telefonul. Mi-e teamă că e filmat cam lent şi mă îndoiesc că se poate repara. Pe de altă parte, am impresia – care mă bucură – ca aşa cum am filmat nu arată ca un scheci de televiziune. Mă gândesc la jocul cu oglinzile (să vedem dacă se va observa) şi la alte amănunte care pot să-i dea o oarecare profunzime.

 

3 martie 1982

În artă şi în film nu prea ţine să mizezi pe nimeni: dacă nu ai pregătit totul cum trebuie, dacă nu ai gândit totul, e greu să iasă ceva deosebit. Iată prima concluzie pe care am tras-o văzând filmul cât de cât legat, să zic „la două benzi“. Dacă Prospecţia, cu unele retuşuri de finisare ar putea ajunge, totuşi, la un rezultat mulţumitor, problemele sunt cu Telefonul: nu se leagă de fel… În special ultima secvenţă, „Casa Regizor“ e prea lungă în economia poveştii şi e parcă apăsată singurătatea. Nu ştiu ce soluţie să găsesc: să scot secvenţa cu totul? Povestea rămâne fără final.Să o scurtez? E filmată cu cadre lungi şi ar putea ieşi ciuntită. Parcă înclin spre a doua soluţie, unde pot găsi nişte rezolvări.

 

19 martie 1982

Am premixat filmul la “4 benzi“.Ieri l-am văzut împreună cu Patru palme. Pentru prima oară mi-a lăsat o impresie bună – sper să nu mă grăbesc cu aprecierile…Cu toate astea, îmi stăruie câteva îndoieli: în afară de erorile – mai mici sau mai mari pe care le-am făcut, mă întreb dacă Patru palme nu a rămas, prin construcţia lui solidă, o insula de sine stătătoare în acest triptic. De fapt, nu atât prin construcţie, cât prin poveste, care este cu totul aparte. Nu ştiu dacă – aşa cum mi-am pus problema încă dinaintea începerii filmărilor- ambiţia mea de a face un film unitar, folosind interpreţii aceleaşi echipe de filmare în toate cele trei povestiri, nu scoate în relief tocmai această dispersare a ultimului episod şi dacă nu era, totuşi, mai bine să folosesc trei echipe diferite? Pe de altă parte, am senzaţia – ciudat – că aşa este mai bine pus in valoare ”Patru palme“ care devine mai grav, uitând să te mai intereseze echipa.

 

4 aprilie 1982

Am făcut o proiecţie cu Secvenţe la care am chemat actorii, prieteni, echipa. Reacţii elogioase şi superelogioase (Manuela Cernat: “Este un film de zile mari!”, Nicolae Mărgineanu: “O să ai bucurii mari cu filmul ăsta!”  etc.). Păstrând proporţiile, pot să spun şi eu, ca Renoir, capodopera nu iese atunci când o plănuieşti… Personal, nu cred că este cel mai bun film al meu, cum zic destui. Cel mai valoros – este cel mai bine spus – rămâne, după părerea mea, Duios Anastasia trecea. Secvențe cred că este cel mai bun film al meu de actualitate, ceea ce înseamnă foarte mult. Ceea ce mi-am propus, ca adevăratul film să se desfăşoare lângă aparatul de filmat, a ieşit şi ăsta e câştigul cel mare. Ar mai fi creaţiile actoriceşti – Barton, Diaconu, Vâlcu, dar tot ceea ce ţine de profesionalism (distribuţie, jocul actorilor, atmosferă, decupaj) mi se pare normal.

 

17 aprilie 1982

Am terminat mixajul la Secvenţe, deci munca mea s-a încheiat. Finisările făcute în sunet şi în imagine au lustruit şi mai bine filmul. Acum trebuie să-mi pun nervii  la saramură, pentru că urmează lungul drum al aprobărilor.

 

 

7 iulie 1982

M-au chemat la vizionarea Secvenţelor cu Traian Ştefănescu (2). La primele două povestiri a stat foarte liniştit, pentru ca spre sfârşitul lui “Patru palme“ să se sperie. Mi-a spus că filmul pune probleme cât Casa Scânteii. I-am explicat, i-am argumentat, până la urmă a rămas să i-l arate şi lui Enache (3). Mie mi-a făcut impresia că i-a plăcut filmul şi problema pe care o pune, a şi spus că această tematică nu a  fost abordată  nici în literatură, dar că va avea probleme. Să dea Dumnezeu să nu aibă!

 

21 noiembrie 1982

Premiera, așa cum m-am temut, s-a amânat cu o săptămână. Ce să mai spun? Parcă în toată porcăria pe care o trăim, mai contează? La urma urmei, ce mă interesează? Mă consum prea mult ca să obțin un film, să-l fac și să-l scot, ca să mai am puterea să mă lupt și pentru premiera lui.

 

29 noiembrie 1982

Astăzi, în sfârşit, este premiera la Secvențe. Ar fi trebuit să fie sărbătoare pentru mine, dar nu este. Cum reușesc acești tovarăși să-ți strice tot cheful…Totuși, mă gândesc la soarta filmului. Să dea Dumnezeu să aibă noroc!

 

3 decembrie 1982

A trecut şi premiera Secvenţelor… A fost succes, cred că unul foarte mare. Mulţi spuneau că de mult n-au mai văzut la o premieră un asemenea succes… Au început să apară cronicile. Una, superbă, a Manuelei Cernat în „Informaţia“ şi alta, mai bună decât aş fi crezut, a lui I.D. Suchianu în „România Liberă”.

 

10 decembrie 1982

Cei de la „Difuzarea filmului“ mi-au făcut figura: au mutat Secvenţe în timpul săptămânii, l-au aruncat pur şi simplu la „Victoria“ (4), un cinematograf penibil. Voi începe război cu ei! Toate astea se întâmplă în ciuda faptului că filmul are succes de stimă – las la o parte cronicile – toată lumea vorbeşte despre el, primesc nenumărate telefoane (inclusiv de la Ecaterina Oproiu, care m-a tămâiat din cap până-n picioare). Pot spune că e cel mai mare succes al meu!

 

29 decembrie 1982

…mă întreb care este „rețeta” ca un film să iasă bun – dacă există o asemenea rețetă. Bineînțeles – și desigur, nu spun un lucru nou – totul pornește de la modul în care ai pregătit și ai gândit filmul: de la poveste, în primul rând, distribuție, locuri de filmare. Dacă acestea au fost gândite inspirat, filmarea propriuzisă devine mult mai simplă, poți s-o rezolvi din rutină și experiență, îndreptând, firește, din mers, unele lucruri, lacune, împlinind ceea ce ți-ai propus. Mai există, totodată, un neprevăzut, ori inefabil, o îmbinare enigmatică a tuturor factorilor, care pot să dea – sau să nu dea- acea aură imperceptibilă care ridică valoarea filmului. Ceea ce s-a întâmplat cu Secvențe și nu s-a întâmplat cu Duios Anastasia trecea.

 

Note

1. Hegheduș
2. Ion Traian Ștefănescu
3. Enache
4. Înainte de 1989, premierele de film Românesc aveau loc, de regulă la cinematograful „Scala”, numai filmele „cu probleme” erau programate în cinematografe de mâna a doua, printre care și „Victoria” (actualul „Corso”, de pe bulevardul Elisabeta).