„În ciuda aparenţelor, cele trei poveşti se leagă. Legătura nu e artificială şi formală : «liantul» este ceva mai mult dureros decât «singurătatea» sau nefericirile conjugale. Este acel zbucium al creatorului pornit în căutarea adevărului. Acest fundament uman comun celor trei poveşti n-are nevoie de montaj acrobatic american. În întregul film scris şi regizat de Alexandru Tatos se dovedeşte că, fără nici o filmare, tot ceea ce petrece în jurul nostru se leagă. Totul se leagă cu toate. Adevărul brut e la fel de adevărat ca şi cel botezat ficţiune. Adevărul «de artă» diferă de adevărul «de toate zilele» prin aceea că un cineast a avut norocul să-l întâlnească, să-l recunoască şi să-l păstreze“ D.I. Suchianu (România literară, decembrie 1982)
„Alexandru Tatos şi echipa lui reînvie, în folosul cinematografului, cunoscuta teză «panestetistă» a lui Oscar Wilde, după care viaţa şi natura imită arta, şi parcă ne spun : aţi văzut, filmul «face» mai bine decât însăşi realitatea, reuşeşte să fie mai «veridic» — până la iluzia de tip Parrhasios — decât situaţiile concrete de viaţă ?! Ceea ce constituie, desigur, un frumos omagiu adus artei filmului, puterii transfiguratoare a acesteia, triumful ei asupra naturalismului. (…) Numai că simultan aproape, în momentul culminant al acestei splendide demonstraţii — repet a superiorităţii expresiei artistice faţă de fenomenologia existenţială — Secvenţe declanşează şi o mişcare de semn contrar: din venele şi arterele filmului se scurge viaţa, pe retină persistă doar aparenţa, din miezul căreia a fugit esenţa. Mai pe scurt : dintr-o capacitate şi, deopotrivă, incapacitate proprie (legată mai ales de o sensibilitate specifică), autorul se îndepărtează de realitate exact în momentul când a atins-o (sau i s-a părut că o atinge) cu degetul“ Florian Potra (Scânteia tineretului, nr. 1, duminică 2 ianuarie 1983),
„Tripticul vrea să fie — şi reuşeşte — un refuz al filmului în care totul e artificial, «în afara pionezelor». Se caută autenticitatea în toate planurile. În primul rând în intrigă : actorii de pe platoul din platou înscenează o ciocnire din anii ilegalităţii, dar cuvintele sunt sălcii, emoţia inexistentă. Adevărata răfuială se consumă între doi bărbaţi care acum fac figuraţie, dar în anii aceia au fost interpreţi. În mod simbolic, desigur, adevărul e în afara platoului şi pulsează fără ca artiştii să-l vadă. Se caută autenticitatea de situaţie: echipa de filmare e jucată chiar de interpreţii ei reali — regizorul pe regizor, operatorul pe operator, actriţa pe actriţă. Cineaştii vorbesc cu frazele lor de fiecare zi (n-au replici) şi îşi spun pe nume «ca în viaţă», se agită pe coridoarele unui Buftea veritabil, se ciocnesc cu persoane reale (ca de pildă un Lucian Pintilie surâzător, patern, nu lipsit de ironie). (…) În filmografia lui Alexandru Tatos un salt. În contextul cinematografiei noastre —
o reuşită. Și chiar mai mult decât atât. Un moment de adevăr. Momentul e cu atât mai important cu cât adevărul, de data aceasta, e despre sine. E adevărul din autoportret“ Ecaterina Oproiu (România liberă, vineri 3 decembrie 1982)
„Dacă «omul este opera», atunci Secvenţe este filmul care vorbeşte cel mai bine despre autorul său. De astă dată autorul a clădit la umbra unei idei eminesciene: «Adevărul e stăpânul nostru / Nu noi stăpânim adevărul». Ideea este mare, umbra de asemenea, pericolul ca filmul să se piardă în adâncul ei, pe măsură. Autorul şi l-a asumat nu orbeşte, ci bine pregătit să-i facă faţă. (…) Subtil şi lunecos ca şi ideea pe care o pune în circulaţie, Secvenţe e un film derutant. Jocul dintre aparenţă şi esenţă se prelungeşte şi asupra structurii lui. Dramatic, când de fapt e parodic, amuzant când de fapt e dramatic, pitoresc când de fapt e adevărat, el trebuie căutat mereu alături de forma pe care o oferă privirii. E un film care trebuie privit atent şi ascultat cu urechea ciulită“ Eva Sîrbu (Cinema nr 12, decembrie 1982).
„Alexandru Tatos demonstrează prin filmul Secvenţe, realizat din fragmente legate printr-o improvizaţie, printr-un simulacru de echipă de filmare, că este unul dintre regizorii noştri de film de cea mai aleasă sensibilitate şi inteligenţă, că ştie să vadă cu discreţie şi adâncă forţă dramatică lumea care ne compune şi ne împrăştie prin viaţă, cu aparent măruntele sale conflicte care poartă în sine magma unor vulcani nestinşi. (…) Acest film putea fi un film de serviciu. Nu este. Este cu adevărat un film de artă. Un film de artă care anunţă un mare cineast aflat, la o privire distanţă, de capodoperă” Adrian Dohotaru (Flacăra nr. 1437, vineri 24 decembrie 1982).
„Film al căutării adevărului în artă, Secvenţe este, totodată, şi un film al chinului tainic — tainic chiar dacă se petrece în ochii lumii — din care se naşte arta adevărului. Probabil că nu întâmplător, regizorul «din film», ca şi Guido din 8 ½ al lui Fellini, ca şi Ferrand din Noaptea americană de Truffaut sunt oameni singuri, iremediabil singuri, în ciuda unei meserii numai «zgomot şi furie»“ Magda Mihăilescu (Luceafărul nr. 51, 18 decembrie 1982).
„Alexandru Tatos preia provocarea pe care un artist autentic trebuie să o înfrunte şi încearcă să răspundă la o întrebare fundamentală: câtă artă şi cât adevăr conţine actul său? Incursiunea în laboraturul de creaţie al acestui film despre film, mai curând decât film în film, Tatos o face cu subtilă detaşare de sine şi cu o totală abdicare în faţa obviectivului ei: adevărul şi acuitatea observaţiei artistului despre lumea în care există“ Mircea Alexandrescu (Contemporanul nr. 49, 3 decembrie 1982).
„Cheia estetică a acestui film îmi pare aceea a unei ironii grave. Filmul exprimă, după mine, o atitudine critică şi autocritică faţă de faptul că există, încă, o prea mare distanţă între esenţele ori fenomenle fundamentale ale vieţii în curgerea ei, în datele ei actuale şi calitatea oglindirii ei în film“ Natalia Stancu (Scânteia nr. 12544, marţi 22 decembrie 1982).
„În felul lui — discret, subtil, eficace — filmul lui Alexandru Tatos e un joc secund, mai pur“ Nicolae Ulieriu (Săptămâna nr. 627, vineri 10 decembrie 1982).
„Iată — pare a se spune — iată cât de nepăsători ne mişcăm pe lângă dramele reale şi cât de jenant le inventăm pe cele fictive. Trecem mereu pe lângă adevăr, iar apropierea tangentă cu el nu este decât o maculare. Dacă totul este atât de relativ, atunci filmul însuşi devine o acţiune riscantă. O jucărie cu care nu te poţi juca prea mult, pentru că s-ar putea ca la un moment dat să te plictiseşti. Asta umileşte, asta frustrează, dar asta obligă. Și obligând înnobilează. Și înnobilând dă supravieţuire unei arte inflaţioniste, care acumulează rar, iar acumularea o face doar din propriile negaţii“ Romulus Rusan (România literară, 30 decembrie 1982).
„Echivocul «ficţiune»-«realitate» îşi află expresia supremă într-o repetată «mise en abime», operaţie care constituie practic subiectul acestui film foarte inteligent. (…) «Mise en abime» am spus, iată şi cum : publicul indignat din secvenţa cu telefonul a fost pus şi el să joace, dacă stăm şi ne gândim bine. Figuranţii intră într-un rol, la rândul lor, chiar atunci când îşi dezvăluie viaţa autentică. Mircea Diaconu, actor extraordinar, face o creaţie magnifică, adevărat «show», intrepretând o scenă de ciné-vérité, dar simulând în ultimă instanţă. Tribulaţiile din studio sunt iarăşi «jucate», a mai existat o «cameră» care a înregistrat totul, absorbind întreg actul demascării cinematografului într-o ficţiune bazată pe virtuţile lui iluzioniste şi numită Secvenţe. Cine denunţă pe cine?“ Ov. S. Crohmălniceanu (Cinema nr 2/242, februarie 1983)
„Iată un film de o calitate specială pe care nu mă pot abţine să nu-l admir. Este în el o doză apreciabilă de inteligenţă învăluită într-un farmec gracil şi fluent. E şi o compoziţie de o dezinvoltură atât de savantă, încât artificiul e inundat de viaţă fără să se dizolve. Nici o propoziţiune proclamată, nici un adevăr enunţat : totul sugerat subtil şi insidios, cu un aer de hai-să-arătăm-cum-se-face-un-film, dar în ciuda acestei libertăţi arbitrare nu i-am putut găsi nici o gratuitate. (…) Cu o eleganţă desăvârşită, filmul lui Al. Tatos, după ce şi-a resorbit confluenţele vag pirandelliene în dialectica dintre conţinător şi conţinut, îşi disimulează şi morala în favoarea unei înţelepciuni subreptice“ Paul Everac (Cinema nr. 2/242, februarie 1983).
„Contrar aparenţelor, Secvenţe este un film confesiune, este Poetica regizorului Alexandru Tatos, disimulată sub forma compozită, înşelătoare a unui reportaj ciné-vérité, a unui film-scheci, a unui «film în film» care constituie coperţile acestei Poetici. (…) Personajul principal al filmului nu e difuz, nu e cinematografia ca instituţie, ci regizorul, nespectaculos ca persoană, cel care semnează opera şi-şi interpretează totodată propriul rol în faţa aparatului. Regizorul în relaţiile lui cu operatorul, cu secundul, cu interpreţii, dar mai ales regizorul faţă în faţă cu realitatea şi cu personajele realităţii, faţă în faţă cu sine însuşi şi cu arta sa“ Valerian Sava (Cinema nr. 2/242, februarie 1983)