Eroarea unui creator e mai mult sau mai puţin gravă. Eroarea unui critic este de cel puţin două ori mai gravă. Artistul are nevoie să se confrunte cu diverse opinii, să înţeleagă în ce măsură opera sa este o reuşită sau nu, cât reprezintă o etapă în drumul său, unde este eroarea acolo unde a clacat. Chiar dacă în primul moment este înclinat să respingă orice obiecţie, cu timpul, obiectivându-se, o va recunoaşte, măcar în sinea sa (nu mă refer la acei păuni care vor să fie veşnic lăudaţi, pentru că aceştia nu au nimic comun cu arta). O judecată falsă, pripită sau superficială, creează confuzii, nemulţumeşte, ba chiar jigneşte. Inutil să mai reamintesc că menirea criticii e totodată să-l lămurească şi pe consumator, să-i cultive gustul, să-l ajute să selecteze, să-l formeze.
De foarte multe ori lipsesc criteriile (…) Astfel se creează un oarecare haos, încât ajungi să nu mai înţelegi nimic. Pentru cineva care se mulţumeşte să urmărească activitatea cinematografică sau teatrală numai din recenziile apărute în presă, e foarte greu să discearnă ceea ce este într-adevăr valoros. De pildă, o temă importantă aduce implicit şi succesul de critică, chiar dacă ea a fost ratată cu strălucire. Când normal ar fi să fie invers, tocmai pentru că o temă importantă merită o tratare pe măsura ei. Dar se confundă ceea ce e necesar cu rezultatul obţinut. Apoi, slăbiciunile în faţa unor aşa zise „nume”; apologia neacoperită; îngăduinţa faţă de ceea ce e călduţ şi nu spune nimic, într-un cuvânt faţă de mediocritate, care e cea mai periculoasă boală, etc — toate acestea ne fac să pescuim într-o apă tare neclară, din care atât creatorul cât şi consumatorul nu mai pot să deosebească peştele de aur de galoşul găurit. (…)
Necazul provine din faptul că în critica de film sau de teatru, pe lângă câteva condeie ascuţite, erudite, care analizează lucid şi responsabil (atunci când vor să se „bage”…), abundă pixuri cu pasta diluată sau decolorată, uneori confecţionate peste noapte. Dar fac zgomot! (…) Atâta vreme cât unui oarecare i se dă pe mână un spaţiu tipografic ca să-şi spună părerea, el nu se fereşte să o facă publică: emite judecăţi, taie capete, ridică statui, fără să se întrebe dacă are autoritatea necesară cu tot ce incumbă ea: bagaj de cunoştiinţe, spirit analitic, competenţă, un ridicat nivel estetic — într-un cuvînt profesionalism. Da, profesionalismul unei bune părţi a criticii este o problemă. Guvernează prea mult gustul personal, în virtutea unui argument care nu conţine nimic doct sau ştiinţific: „mie mi-a plăcut” sau „nu mi-a plăcut”. În afară de inspiraţie, har, intuiţie, idei, realizatorul unui film sau al unui spectacol de teatru trebuie să ştie multă meserie pentru ca să poată să se exprime. Iar cel care îl judecă n-are voie să ştie mai puţin. (România literară, octombrie 1977).