Consider că filmul românesc, prin ceea ce are el mai bun, şi-a căutat albia în două direcţii. Prima, cea mai evidentă, către observarea şi surprinderea vieţii, deci către un realism în accepţia lui cea mai pură, Viaţa noastră, felul nostru de a fi; sistemul nostru social; transformările istorico-sociale care s-au petrecut la noi; mutaţiile ce au intervenit în conştiinţele oamenilor ne-au îndemnat, mai mult, ne-au creat obligaţia, menirea, să înregistrăm ceea ce se petrece, pentru ca să lăsăm nişte documente, să devenim nişte martori, nişte cronicari ai zilelor noastre, chiar dacă nu putem vorbi decât cu jumătate de gură.

Filmul nostru „nu are bătaie”, ca să spunem aşa. Fondul lui de idei rămâne la un nivel destul de scăzut, chiar dacă opera respectivă este, cinematografic, bine realizată şi se distinge net de restul producţiei. Care dintre aceste filme ar putea pătrunde — ezit chiar să folosesc cuvântul — în universalitate? În competiţia mondială a filmului de azi, aproape niciunul nu rezistă. Ne-am pus şi ne punem întrebarea, noi cei care lucrăm în branşă: de ce filmul românesc rămâne pe un teritoriu provincial? Pentru că şi noi avem regizori de un exemplar profesionalism, avem actori foarte buni, operatori de cel mai înalt nivel artistic. De ce, totuşi filmele noastre nu „sar” în văzul lumii, aşa cum se întâmplă cu producţiile unor ţări ale căror cinematografii sunt de aceeaşi vârstă, de aceeaşi anvergură a producţiei sau chiar mai mică şi cu acelaşi tip de preocupări? În timp ce alte cinematografii de acest fel obţin premii importante la festivaluri importante, noi considerăm un succes faptul că trecem de faza preselecţiei sau când dobândim, eventual, o plachetă din partea unei organizaţii oarecare, din altă localitate decât festivalul în cauză, el însuşi de categoria a doua sau a treia. Ne-am tot întrebat şi ne întrebăm: de ce? Cred că răspunsul nu stă decât în sărăcia de idei, în lipsa anvergurii probelmatice a filmelor noastre. Din subiecte extrem de firave şi parcă turnate după acelaşi calapod, încercăm să crem o cât de cât diversitate a tipologiilor şi o minimă particularitate a ambianţelor, prin elemente exterioare dimensiunii ideologico-literare şi artistice propriuzise. La un moment dat, acute virtuţi minimale sunt socotite adevărate succese. (Almanah Cinema 80).

Că scenariul a devenit un „punct critic” nu mai trebuie demonstrat. Toată lumea e de accord că slăbiciunile filmelor noastre, chiar şi a celor mai răsărite, provin în special de la scenariu. (…) Că scenariile filmelor noastre n-au „bătaie”, nu-şi transferă fondul de idei în universalitate, pare o pretenţie deplasată, atâta timp cât nici măcar, în marea lor majoritate, n-au o poveste interesantă şi inedită, sau ceea ce se cheamă în lumea cinema-ului un story. E o carenţă fundamentală care-şi găseşte în mare parte explicaţia în metoda greşită care se aplică: se porneşte de la general la particular, de la temă spre subiect şi nu vice versa, aşa cum ar fi normal. Ne trebuie un film despre pasiunea de muncă. Ce facem pentru asta? Alegem un erou, hai să fie un tânăr inginer care a făcut o inovaţie, dar care nu poate s-o aplice pentru că directorul adjunct (trebuie să fie şi un opozant), arivist şi învechit, îi pune beţe în roate. Dar colectivul ce face? Face: ia atitudine şi invenţia e aplicată. Nu prea are viaţă. Băgăm şi viaţă! Să fie şi o poveste de dragoste: logodnica inginerului tocmai în momentul lui greu…. Urmând astfel toate indicaţiile din reţetar mai punem şi câteva scene cu haz, ca să descreţim frunţile, un moment de suspans, când inovaţia pare greşită şi ajungem la un scenariu care exprimă tema cu pricina. (…) Am căpătat un produs hibrid, cu personaje de carton, zugrăvite cu mai multă sau mai puţină abilitate, din care lipseşte exact ceea ce trebuie în primul rând: amprenta de viaţă cu infinitele ei particularităţi.