Trista poveste a omului mediocru care şi-a însuşit, odată cu hainele prietenului mort, numele, creaţia, femeia lui, fără a-şi putea însuşi totodată şi valoarea acestuia, pedeapsa care-i vine, nu din afară, ci dinlăuntrul său, şi nu doar din remuşcare, ci din neputinţă şi ratare, tocmai pentru că dacă poţi face orice, oricui, nu-i poţi fura şi calităţile – atinge alte dimensiuni, mai înalte, ale satirei. Râsul amuţeşte în faţa epavei umane bătute de toate vânturile ignoranţei şi spaimei, pradă uşoară a escrocilor de profesie. Octavian Cotescu joacă rolul lui Chiţimia ca un foarte mare actor (…) Cotescu ne-a ţinut tot timpul încordaţi, pentru că fiecare privire, fiecare gest, fiecare vorbă a adăugat ceva nou personajului ce se destramă treptat sub ochii noştri, culminând cu monologul rememorării (de fapt al mărturisirii) adevărului. Chiţimia al său este un prototip sau, în limbaj teatral – un caracter (…)
În rolul soţiei lui Chiţimia, Rodica Tapalagă a exteriorizat, printr-un joc compus până în cele mai mici detalii, viaţa pierdută a unei femei cândva fermecătoare, ca apariţia ei din retrospectiva finală, iar Dan Nuţu a creat, ca de obicei, cu talentul său, personajul prietenului mort ce revine obsesiv în amintirea lui Chiţimia. Pe lângă meritul de a fi reprezentat piesa lui Ion Băieşu, Teatrul „Bulandra” îl are şi pe acela de a fi încredinţat direcţia de scenă unui tânăr, Alexandru Tatos, care a făcut un spectacol închegat, afirmându-se printre regizorii noştri de nădejde. (Traian Șelmaru, „Informația Bucureștiului”, 3 aprilie 1974)
Regizorul Alexandru Tatos s-a apropiat de piesă (prezentată în premieră pe ţară la Sibiu, cu numai câteva zile înaintea spectacolului de la „Bulandra“) având în urmă câteva frumoase recomandări. Acum mai are una, căci spectacolul său cu „Chiţimia” e bun. Dacă numai acest cuvânt nu poate spune totul, să precizez că m-au impresionat (şi cred că nu numai pe mine) siguranţa profesională a tânărului regizor şi bunul său gust, calităţi cu ajutorul cărora a reuşit dificilul balans între comedie şi dramă, fără a fragmenta spectacolul, înclinând totuşi cu fineţe tonalitatea întregii montări spre o gravitate reţinută, aşa cum se cuvenea. Iar scena finală („ţâşnirea“ reflectoarelor, ca nişte imenşi ochi arzând) e un moment de teatru fascinant. (Aurel Bădescu, „Contemporanul”, 5 aprilie 1974)
Drama „Chițimia” se resimte de un anume badinaj în favoarea, nefericită, a replicii din pagini la care eu am râs ca și dumneavoastră, fără a-l considera pe autor la înălțimea vocației sale. De aici, poate și atâtea din replicile care servesc comedia prea ușoară . Dar imaginea de ansamblu face ca drama „Chițimia” să nu-l arate pe Băieșu scriind sub semnul unei vocații autentice . Din păcate, zic eu, regizorul Al. Tatos – altfel un regizor interesant și la a cărui lansare m-am bucurat nefiind chiar străin de ea – nu a stăpânit, cum m-aș fi așteptat, trupa de mari vedete de la Municipal și, astfel, nici ideea dramei pe deplin. (Dinu Săraru, „Săptămâna”, 5 aprilie 1974)
„Chițimia” rămâne, cred eu, cel mai bun lucru al lui Ion Băieşu, pretându-se la interpretări numeroase. Regia lui Alexandru Tatos, discretă şi punctând când trebuie efectele necesare, a ajutat foarte mult textul, după cum scenografia lui Helmut Sturmer a închegat grafic universul concentraţionar al unei odăi mizere, privită parcă sub o lupă, tocmai pentru a sublinia terifiantul plictis în care cei doi îşi duc trista existenţă. (…) În total un spectacol aș spune de ținută, tulburător pe alocuri, care ar trebui să ambiționeze și mai mult pe autor, pe care-l felicit din toată inima pentru stilul în care și-a învins propriile dificultăți. (Eugen Barbu, „Flacăra”, 6 aprilie 1974)
Incontestabil, Băieșu se prezintă astăzi în fața publicului cu o lucrare care-i atestă maturitatea talentului și perfecționarea artistică, ultima piesă fiind cea mai izbutită dintre creațiile sale de până acum. Montată recent la Teatrul Bulandra, ea va prilejui cu siguranță un succes de durată al acestei scene. Regizorul ei, Alexandru Tatos, s-a oprit cu seriozitate asupra valorilor textului, atent în special la dozajul dintre comedie și dramă, convingător ca aport profesional mai ales în partea a doua a spectacolului. Această parte a avut un crescendo impresionant, finalul inspirat, sugestiv, oferind publicului o reală satisfacție artistică. (Viorica Tănăsescu, „Scânteia tineretului”, 18 aprilie 1974)
Cu toate că Alexandru Tatos aplică personajelor un tratament normal, reducând mult din ceea ce ar putea fi considerat ca neobișnuit în biografia și fizionomia lor, atitudinea sa nu e nicidecum exclusivistă, subtextual el nu refuză valoarea de semn moral lui Chițimia II și nici Profesorului, Japonezului sau Filosofului. Deoarece chiar dacă spectacolul nu vrea și nu devine o alegorie a alegoriei, simbolistica piesei este totuși un dat și transpare cu atât mai limpede cu cât beneficiază de o organizare scenică scrupuloasă. Meritul principal al regiei este deci de a fi știut (și de a fi reușit) să conducă acțiunea fără ezitări și stridențe. De aceea poate că în pofida unei anume cumințenii, ori mai bine zis prudențe, spectacolul se desfășoară tot timpul egal cu sine, are un echilibru interior ce menține în permanență o stare tensională incitantă, care conferă înfruntărilor adevăr și emoție (Ion Cocora, „Tribuna”, 16 mai 1974)
Spectacolul lui Alexandru Tatos are „linie”, se păstrează la un nivel constant, cu efortul vizibil de a obține un ton unitar din această piesă care alunecă de la umorul cel mai facil la drama cea mai autentică. Rezultatele regiei pot fi calificate ca bune cu o mențiune în plus pentru final: reflectoarele care sparg timpanele geamurilor translucide, aducând lumina rațiunii într-un spațiu bântuit de obsesii, e un moment de teatru ce va rămâne întipărit în memorie. (George Timcu, „Steaua”, mai 1974)