17 noiembrie 1973

Ieri, Emil Riman mi-a făcut o propunere concretă: să montez „Chiţimia” lui Băieşu la Bulandra. Am citit-o. Piesa nu e lipsită de calităţi certe – cred că e cea mai bună piesă scrisă de Băieșu. Nu este, însă un text spectaculos pentru „regie” – e o piesă de actori. Se poate ajunge la un spectacol bun – atâta tot. Nu ştiu ce să fac: s-o accept? Care ar fi avantajele? În primul rând aş apărea pe o scenă bucureşteană şi la cel mai bun teatru. Aş lucra – mi-ar folosi ca experienţă. Aș strânge legăturile cu Băieșu. Cred că nici cronicile nu vor fi proaste. Dezavantajele? În primul rând, aş amâna posibilitatea de a apărea pe „piaţă” cu un text care să-mi ofere mai multe posibilităţi de afirmare. Într-un cuvânt, „debutul” ar putea fi neconcludent.

Dar pot eu risca să refuz această piesă? Am vreo certitudine că voi primi alta? Dacă aș face și „Soldatul fanfaron” la TV, lucrurile s-ar echilibra. Poate că aștept prea mult „evenimentul”, care, cine știe cât, se va lăsa așteptat. Așa poate să mai fie o cărămidă așezată la scara pe care vreau s-o urc. Trebuie să mă mai gândesc.

Ce curios! Dacă acum doi ani primeam această propunere, aș fi sărit într-un picior de bucurie. Acum, mă codesc…

 

20 noiembrie 1973

Ieri i-am comunicat lui Riman că sunt de acord să pun în scenă „Chiţimia” lui Băieşu. Am avut o mare surpriză: am aflat că Riman a solicitat și alți doi regizori pentru această piesă, printre care și pe Alexa Visarion. Să înnebunesc de furie! După toate ezitările mele… E de-a dreptul comic. Mă văd dintr-o dată pus într-o situație destul de dificilă, chiar delicată. Îmi vine s-o dau dracului de afacere și să-i spun lui Riman tot ce gândesc despre această porcărie. Toma Caragiu și Besoiu, cu care m-am văzut aseară și am stat la o șuetă până la două noaptea, m-au sfătuit să am o atitudine mai elastică, pentru că interesul meu este să lucrez la acest teatru. Nu știu ce să fac. Poate că e bine să nu dau cu capul în gard, dând frâu pornirilor mele, care nu sunt întotdeauna rezultatul chibzuinței… am să văd azi…

 

25 noiembrie 1973

Mâine o să am o nouă discuție cu Riman, pentru punerea la punct a montării lui „Chițimia”. Lucrurile par să meargă spre bine. Din câte înțeleg am rămas singurul candidat. Încep să-mi umble prin cap idei despre spectacol.

 

29 noiembrie 1973

A mai rămas un singur impediment pentru ca povestea cu „Chițimia” să se rezolve: un rol de distribuit (Chițimia II). Eu îl vreau pe Dan Nuțu sau pe Ogășanu. Riman încearcă să mi-l paseze pe Cioranu. Sper să nu se înece corabia tocmai la mal…

Ce mă neliniștește este, însă, altceva: am încă foarte puţine idei despre piesă, nu o stăpânesc, nu m-am gândit suficient la ea. Poate nici nu trebuie să caut cine ştie ce idei spectaculoase: la urma urmei este o piesă de actori şi de atmosferă, a cărei reuşită poate să rezulte din bizarul cu care este creionată. Hety mi-a propus o schiță de decor care nu-mi displace, dar despre care n-am un punct de vedere precis, tocmai pentru că nu stăpânesc piesa. Sper să recuperez totul în scurtul timp care mi-a rămas.

 

30 noiembrie 1973

Am stat toată ziua şi m-am gândit la „Chiţimia”. Treptat au început să mi se mai lămurească lucrurile şi să-mi vină idei – fireşte pentru faza în care mă aflu. Cel mai important mi se pare să încep să am o imagine generală – evident, încă neclară – despre cum trebuie să arate spectacolul: văd totul ca pe un coşmar trăit de Chiţimia I sau Vica (sau amândoi). În această formulă cred că s-ar contopi cel mai organic materia diversă din care este construită piesa: realismul şi fantasmul ei, realismul şi metafora, comicul şi tragicul. Dacă voi reuşi să dau această senzaţie, concret, spectacolului, lucrul va căpăta un plus de interes. Fireşte, totul trebuie sugerat discret, să fie mai degrabă o vagă senzaţie transmisă spectactorului.

Decorul lui Hety mă ajută foarte mult în această direcţie. Trebuie să recunosc că soluţiile propuse de el m-au condus – cel puţin indirect – către această idee. Ezitarea de a-i accepta schița a provenit și din faptul că a rezolvat-o atât de repede: într-o singură zi. Poate că nu e totdeauna nevoie să macini un lucru mult timp și să respingi diverse variante până să ajungi la soluția optimă; e posibil ca Hety să fi avut acel moment de inspirație pe care uneori nu-l ai nici după o sută de variante. În orice caz, lucrurile nu trebuie luate cu ușurință, mă voi gândi mai departe, o voi întoarce pe toate părțile ca să fiu convins că este rezolvarea cea mai nimerită.

 

2 decembrie 1973

Interesant este că prin „Chiţimia” reiau o temă pe care am mai tratat-o, la un alt registru, în primul meu spectacol, „Zamolxe” de Blaga, la Sibiu: mistificarea. Acolo mă interesase o mistificare de mari proporţii – mistificarea unei ideologii care putea deveni periculoasă pentru autoritate. În „Chiţimia” mistificarea pare mai măruntă, dar nu mai puţin periculoasă, cu consecinţe din cele mai grave: mistificarea unei existenţe. Atât Chiţimia cât şi Vica îşi mistifică existenţa:  Chiţimia I prin însuşirea unei alte identităţi şi a tot ce viaţa îi dă prin această nouă identitate – nevasta, invenția și în cele din urmă o existență străină. La Vica mistificarea rezultă prin acceptarea ei – ceea ce nu e mai puţin de condamnat, chiar dacă, la un moment dat, după douăzeci de ani, are puterea s-o demaşte. Dar, douăzeci de ani a acceptat-o: din slăbiciune, sau chiar din comoditate, ratându-şi viaţa. Smulgerea ei, frumoasă ca atitudine şi ca rezultat moral, este totuşi tardivă. Deci ideea la care trebuie să răspundă spectacolul este: coşmarul unor existenţe mistificate. Pentru că, nici unul dintre cei doi nu-și găsește liniștea, echilibrul sau sensul în mistificarea pe care au pus-o la cale sau pe care au acceptat-o.

Profesorul, Chițimia I și Filozoful pun la cale omorârea lui Chițimia II. Chiar dacă această plănuire a crimei vizează o victimă simbolică, monstrozitatea ei și ca atare efectul nu sunt cu nimic diminuate: sugrumarea adevărului este la fel de criminală ca şi omorârea unei fiinţe omeneşti. De aceea, aceste personaje trebuie văzute în perspectiva culpabilităţii de crimă: adică tot ce este derizoriu şi ridicol în ei, este doar o faţetă a medaliei; din moment ce sunt capabili de crimă, fie şi pe planul simbolic, esenţa lor conţine monstrozitate. Fireşte, ca rezolvare practică în spectacol, ei vor demasca abia în final profunda josnicie, în intenţia de a salvgarda mistificarea prin orice mijloace.

Am recitit lucrarea de diplomă pentru „Zamolxe” de Blaga: cred că este o lucrare bine argumentată, cu idei interesante. Am elaborat-o la începutul anului 1971, o perioadă fructuoasă pentru mine: realizasem înainte spectacolul de la Sibiu cu această piesă (pe care-l consider lucrul cel mai aproape de artă făcut – cel puţin ca gândire), apoi, imediat, am conceput şi realizat „Nebunia lui Pantalone”. Cel puţin „intelectual”, ca o preocupare şi profunzime a gândirii, a fost o etapă de vârf. De atunci am avut o ”pauză” de aproape trei ani. Poate acum, cu „Chiţimia” voi reînoda firul rupt atunci, deși n-o să mă pot lansa hotărât în teatru chiar dacă își va merge foarte bine: numai din teatru – cel puțin în situația mea – nu se poate trăi. Mi-e teamă că ajung la un punct al plafonării. N-am mai înmagazinat nimic, tot ce ”scot” acum este rezultatul anilor de Institut, când mi-am format o concepție despre teatru și am pus bazele fundamentale ale pregătirii mele în această direcție.

 

4 decembrie 1973

„Chiţimia” va fi un spectacol în care, poate, e bine ca regia să nu se „vadă” decât în vreo câteva rânduri: începutul, scena „uciderii”, finalul etc. În rest mâna regizorului trebuie să conducă discret atmosfera, precum şi dozajul facturii speciale a textului.

 

6 decembrie 1973

Astăzi încep repetiţiile la „Chiţimia”. Poate fi o zi importantă pentru mine. Din păcate nu am emoţiile pe care ar trebui să le am. Am doar un soi de teamă; pentru că nu sunt convins că am pregătit suficient acest spectacol: psihologic şi artistic. Țin minte că în drum spre Sibiu, acum trei ani, când am plecat să montez „Zamolxe”, în tren am meditat la pasul pe care urma să-l fac: debutul în teatrul profesionist. Spectacolul era mult mai gândit – e drept, și piesa era mult mai dificilă – eram mult mai concentrat pentru începerea lucrului. La Sibiu am avut câteva zile până la începerea repetițiilor, timp în care m-am adunat total. Acum, după trei ani de zile – când, de fapt, montez abia al doilea spectacol în teatru! – evenimentul este la fel. Dacă nu chiar mai important pentru mine: montez pe o scenă bucureşteană, la cel mai bun teatru din ţară, am în distribuţie câteva capete de afiş: Octavian Cotescu, Rodica Tapalagă, Ştefan Bănică – care pot să asigure succesul, dar pot să-ţi scoată şi sufletul – pun în scenă o piesă socotită de pe acum o „lovitură” în dramaturgia românească şi probabil va face vâlvă (s-ar putea să aibă şi probleme) iar un rateu din partea mea ar însemna a-mi arunca în spate o „cocoaşă” pe care, numai cu multe strădanii şi multe succese, aş mai putea s-o îndrept. Iar starea în care mă găsesc nu este cea mai favorabilă: mă simt obosit, preocuparea îmi e dispersată, pentru că n-am terminat încă serialul nu simt încă totul până-n vârful unghiilor, într-un cuvânt, nu sunt suficient pregătit pentru un asemenea război (nici măcar cuvântul pe care trebuie să-l adresez astăzi actorilor nu mi l-am formulat încă).

Desigur, aș putea să mă mint că mai am timp suficient să recuperez în perioada repetițiilor la masă, pe care aș putea-o prelungi 2-3 săptămâni. Dar dacă nu prind actorii de la început, dacă le dau senzaţia că ezit şi nu stăpânesc textul, pot să-mi scape definitiv din mână şi să nu-i mai pot domina până la sfârşit. Pe de altă parte, nu am talentul să joc teatru și să dau senzația că știu totul. În sfârșit, nu-mi rămâne decât să-mi adun forţele şi să pornesc la atac. Succes, Sandule!

 

7 decembrie 1973

Totul a mers mai bine decât mă așteptam. N-a fost nevoie să țin o cuvântare amplă despre modul în care vreau să pun spectacolul, am spus doar cânteva cuvinte și apoi totul a luat caracterul unei discuții, nici asta prea lungă. Hety este de părere că este un lucru bine început (de altfel, schița lui de decor a fost lăudată de toată lumea: de Riman, de Băieșu, de actori). Să dea Dumnezeu să fi călcat cu dreptul!

Asta nu înseamnă că nu se vor ivi dificultăți pe parcurs. Actorii de la „Bulandra” sunt prea răsfățați. La alcătuirea distribuției Petrică Gheorghiu și Paul Sava au vrut să joace alte roluri decât cele în care erau distribuiți și a trebuit să renunț la ei; ieri, Bănică a făcut fițe, nefiind mulțumit de rol și sunt convins că n-a citit piesa. Li s-a dat, probabil, prea multă libertate și putere, ei decid ce să joace și, probabil, cum să joace. Într-un conflict cu ei poți să fii pierdut. Trebuie să ai prestigiul lui Ciulei, sau forța și spatele lui Pintilie ca să-i supui. Acum înțeleg foarte bine de ce Andrei Șerban și Manea au eșuat în acest teatru. E foarte greu să-ți impui un punct de vedere, iar dacă acesta mai este și special, depășind puterea lor de înțelegere, sau concepțiile lor, devine imposibil. Mă gândesc că s-a nimerit foarte fericit că prima piesă pe care o montez în acest teatru este „Chițimia” – o piesă de actori, mai aproape de mentalitatea lor despre teatru. Cu Hans Sachs sau „La gura sobei” aș fi putut să mă ard – trebuie să mai urc câteva trepte ca să revin cu un spectacol de regie.

 

14 decembrie 1973

Întâlnindu-mă acum câteva zile cu Alexa Visarion la un spectacol la „Cassandra”, a venit, firește, vorba și de „Chițimia”, pe care el a fost solicitat, la un moment dat, s-o monteze. Părerea lui – exprimată foarte în fugă – este că spectacolul trebuie ferit să nu cadă în obișnuit. Părerea mea este alta! Tot mai mult mă conving că spectacolul trebuie să pară – cea mai mare parte – cel mai obişnuit, cel mai banal cu putinţă. Mai mult, să pară de un realism în cea mai strictă accepţiune a noţiunii, aşa cum este ea greşit înţeleasă. Ar putea fi chiar, pe „deasupra”, o discretă parodie a însăşi metodei. Doar în câteva momente, trebuie rupt de această senzaţie (începutul, scena „uciderii”, plecarea Vicăi) care să sublinieze realele dimensiuni ale piesei. Pornesc în această convingere de la raţionamentul că factura specială a piesei trebuie „mascată” cât mai mult timp. Credincios, pe de-o parte, că regia nu trebuie să se „vadă”, pe de altă parte cred că orice încercare de a urmări o atmosferă „specială”, de a sublinia misterul şi fantasticul, poate să despoaie spectacolul tocmai de mister, sau să cadă în artificios.

 

23 ianuarie 1974

Am trecut ieri la mişcare în foaier. Actorii au răspuns, deocamdată bine, la indicaţiile mele. Greul de-abia acum începe.

 

9 februarie 1974

Repetiţiile cu „Chiţimia” decurg cam în dorul lelii: se repetă pe sponci, mai mult nu se repetă. Actorii – îndeosebi Cotescu – au alte ciubucuri. Și trebuie să tac din gură, pentru că din cauza bolii am lipsit o lună de zile. Faptul că nu se repetă pe scena teatrului este un motiv pentru ei.

Mai greu este că mi-am pierdut ritmul de lucru, mă adun greu, acasă nu mai lucrez pe text și s-ar putea ca asta să se cunoască la un moment dat. Ieri am făcut un șnur – vorba vine – cu partea I la care au asistat Băieșu și Riman. Nu pot să-mi dau seama de cum este croit materialul. Mi-e teamă ca mișcarea să nu fie prea monotonă.

 

17 februarie 1974

Stau mereu cu textul de la „Chiţimia” în faţă şi nu-mi vine nici o idee nouă. Ori mintea mi s-a blocat, ori am epuizat totul la acest text – ceea ce nu mi se pare normal. De asemenea, în lucrul de până acum, am lăsat de-o parte o serie de lucruri gândite. De pildă, ideea coşmarului. S-ar putea ca teoretic să-mi fi apărut altfel. În orice caz, trebuie s-o am în vedere.

 

18 februarie 1974

De mâine încep repetiţiile la scenă. Adică, începe adevărata muncă.

 

24 februarie 1974

De ce m-am temut n-am scăpat: la ultimele două repetiţii atmosfera s-a stricat, actorii m-au încontrat. Mai ales Cotescu are tendinţa să tragă totul la el. Dacă nu-l opresc la vreme, risc ca tot spectacolul să capete altă linie, adică să nu mai aibă nici o linie. Există un precedent – „Acești nebuni fățarnici”, mi se pare – când text, decor, mis-en-scenă s-au dus dracului din capul locului.

Se pare, însă, că am dat totuși o importanță prea mare acestor neînțelegeri și n-am procedat chiar cum trebuie. M-am plâns prea mult de această chestie și la prea mulți, când trebuia să procedez mult mai bărbătește și diplomatic. De fapt, contrazicerile au început la o singură scenă – explicația din final a Vicăi. Probabil orgoliul meu – așa cum zice Besoiu – mi-a jucat feste, în orice caz m-am enervat și m-am consumat, în loc să încerc să conving. N-am fost nici destul de promt în răspunsurile pe care le-am dat. Este foarte adevărat că actorii de la acest teatru, așa cum am observat de la început, sunt foarte răsfățați și obișnuiți – după cum se pare, de Ciulei – să comenteze tot ce se întâmplă și să aibe păreri, dar, tocmai răbdarea, diplomația de a ajunge la ce dorești și puterea de convingere sunt calități indispensabile la un regizor. Nu sunt un tip ferm – de ce să mă mint? – care să mă impun din capul locului, nici nu am un palmares care să-mi asigure spatele şi să-mi acorde prestigiul necesar în faţa actorilor. Este firesc ca actorii să nu-mi acorde din capul locului toată încrederea. După două, trei succese, voi putea vorbi altfel.

În privinţa mersului practic al repetiţiilor, pentru moment, rezolvările mari, care mi se pun deocamdată, sunt scena finală Vica – Chiţimia I şi să-mi dau seama dacă mis-en-scena nu este dezechilibrată, aducând prea mult jocul în faţă şi printr-o monotonie a mişcării. Aceste defecte pot deveni calităţi printr-o tratare adecvată, deşi pentru moment nu găsesc motivaţia unei exacerbări. Este drept că mult timp personajele vin în faţă, stau pe scaune şi discută. Însăşi piesa îndeamnă la aceste momente statice, iar decorul nu are suficientă funcţionalitate pentru ca să se schimbe în permanenţă locurile de joc. Poate că este bine că nici nu are, aş dori o punere în pagină mai puţin banală, care să nu rezolve totul prin schimbarea locurilor de joc, pentru fiecare moment în parte. Ca în „Bolero-ul” lui Ravel, caut – sau cel puțin acum încerc să-mi explic – variaţie pe aceeaşi temă, care la un moment dat să ajungă să obsedeze (acel leit-motiv de care vorbeam la coşmar). Care este finalitatea acestei obsesii? Crima care se pregăteşte asupra lui Chiţimia II: acesta se aşează pe locul unde, de fiecare dată, Chiţimia I şi-a „desfăcut” conştiinţa şi şi-a mărturisit mistificarea, pentru că, crima tocmai asta vizează – să sugrume mustrările de conştiinţă.

Cât se va înţelege acest lucru, dacă dă vreo senzaţie sau nu, ce mai trebuie făcut ca să reiasă sensul pe care vreau să-l dau, asta încă nu-mi dau seama. Dar trebuie să încerc însă şi să bat pe această monedă.

 

3 martie 1974

Alaltăieri am terminat mişcarea – adică am croit finalul – şi ieri am făcut un şnur ca să-mi dau seama de întreg desenul. Nu ştiu ce să spun. Dacă alaltăieri mi s-a părut că se creionează bine treaba, ieri când am văzut întregul, am avut un sentiment de insatisfacţie şi mi-am dat seama că mai e enorm de lucru. Fireşte, nici un moment n-am socotit munca încheiată, dar, de fapt, acum începe greul. În primul rând trebuie să creez atmosfera şi să definitivez „graficul” spectacolului. Trecerile de la un moment la altul sunt, încă, monotone. În al doilea rând, în partea a doua, nu se simte „frigul”: actorii – cu excepţia lui Schumi în unele momente – nu dau senzaţia de frig, care să întărească sentimentul de „mizerie” – morală şi spirituală. În privinţa desenului mişcării, a jocului cu scaunele, încă nu pot să-mi dau seama dacă preponderenţa jocului în faţă şi a aglomerării de scaune este un defect sau o calitate – sau ceea ce mai trebuie făcut să devină calitate. Alaltăieri mi s-a părut o imagine frumoasă a finalului cu casa vraişte, în schimb ieri, am simţit că este ceva murdar. Poate ar fi bine ca aceasta să fie senzaţia pe care s-o degajeze, dar trebuie să fie o murdărie artistică şi asta trebuie, într-un fel subliniat.

 

15 martie 1974

Cu „Chiţimia” mă apropii de sfârşit. Am senzaţia că lucrul iese… nicicum – adică, cum este mai prost. Îmi bat capul să aflu care este defecţiunea şi mi-e greu s-o descopăr. Despre o eroare de concepţie îmi este greu să-mi dau seama acum. E drept sâmbătă am făcut un şnur care mi-a dat speranţe: am avut impresia că a mai „crescut cozonacul”. Dar, totuşi, persistă o anumită monotonie, pe care nu ştiu cum s-o inving. S-ar putea să fie din cauza mea, dar înclin să cred că şi actorii au o mare parte de vină, mai ales Bănică și Cotescu. […] Trebuie să rețin pentru mai departe, că la alcătuirea unei distribuții să țin seama și de acest aspect: actorul trebuie să fie fermentul spectacolului, să întrunească și această calitate. […]

Astăzi pun lumina. Trebuie să am răbdare şi să caut. S-ar putea ca lumina să rezolve totul.

 

17 martie 1974

Am încercat efectele de lumină, câteva au ieşit (mai ales umbrele din scena „uciderii”). Mai trebuie să caut.

Ceva, ceva începe să se mişte. Ieri, după ce am făcut partea I, care a fost catastrofală, cu Riman şi cu Jimy în sală, a mers mai bine. Chiar binişor. S-ar putea ca prezenţa publicului la aceşti actori să fie, într-adevăr decisivă – așa cum spunea Viky. Riman pare mulțumit, Jimy chiar pretinde că o să iasă un spectacol ”mare”. Nu sunt complimente, dar nici nu pot să le iau în serios. Spectacol „mare” n-are cum să fie – nici n-are de unde. S-ar putea să iasă un spectacol bun sau foarte bun – în limitele lui. Toată lumea se uită la actori. Eu n-am cum să mă „văd” – ceea ce am gândit de la început. Tocmai de aceea ceea ce se vede trebuie să fie foarte bun. Până acum nu sunt mulţumit – poate că mă aşteptam (în inconştient) să fie mai spectaculos. Finalul, atmosfera – dacă astea ies, sunt salvat.

Revăd ceea ce am notat la 13 decembrie, după o săptămână de repetiții (și cu o zi înainte de îmbolnăvirea mea): manifestam aceeași nemulțumire. Acum pot să spun – apropiindu-mă de sfârşitul muncii – că nici un moment, în afară de câteva pâlpâiri, n-am avut acel sentiment de satisfacţie, care îţi umple sufletul, când ai descoperit ceva, sau lucrurile au mers bine. S-ar putea să nu fi avut nici un moment de reală inspiraţie şi tot ce am gândit, bine sau rău, s-o fi făcut numai la rece, ca un calcul matematic. S-ar putea ca piesa să nu fi „intrat” în mine în asemenea măsură, încât să-mi dea fiori. Sau boala să fie de vină, știut fiind că n-am voie să intru în „priză” și, inconștient, să mă opresc. Sau, pur și simplu sunt secătuit pe dinăuntru – cel puțin în momentul de față (chiar îmi dau seama că nu sunt în stare să mă aprind). În orice caz, nu ştiu cum va ieşi spectacolul lucrat la această temperatură.  Mai e puțin și-o să-mi dau seama – sâmbătă la vizionare.

 

22 martie 1974

Încă puţin… mâine este vizionarea. Nu-mi dau seama cum iese. Uneori am impresia că lucrurile merg bine, alteori mă apucă deznădejdea. Ştiu că am renunţat la multe lucruri, altele nu sunt gata (mai ales în privinţa scenografiei). O învăţătură de minte: să nu lucrez cu prietenii, sau să uit că-mi sunt prieteni… Cert este un lucru: nu știu să-mi duc la bun sfârșit treaba. Nu am răbdare, nu știu să mă lupt. Același lucru mi s-a întâmplat și la „Pantalone”. Lumea l-a lăudat, dar eu știu că putea fi mai bun și am suferit. Atunci mă scuzam că sunt îndrăgostit; acum mă mint din cauza bolii. Dar astea sunt circumstanțe care nu au ce căuta la un bun regizor. De fapt așa sunt eu și trebuie să fac ceva ca să mă schimb. Nu știu dacă mai am timp. Sunt, totuși, un tip moale. Sunt sigur că Pintilie, de pildă, se bate până în ultimul amănunt. Asta-i una din diferențele dintre un regizor foarte bun și altul mai puțin bun.

Finalul pe care l-am socotit singurul moment de regie, nu l-am „bibilit” încă cât trebuie şi nu are forţa de sugestie pe care ar fi necesar să o aibă. M-am mulţumit să-l gîndesc teoretic, apoi să mă opresc la prima soluţie care a ieşit pe scenă. Cu lumina la fel. Ar fi trebuit să stau zile întregi şi să caut fiecare amănunt. Acum, este prea târziu…

 

26 martie 1974

Vizionarea a mers bine. Tovarăşii n-au avut nici o obiecţie. Ce este mai important, se pare că spectacolul a plăcut foarte mult. Se vorbește – cel puțin mi-a ajuns la ureche – că ar fi un spectacol bun. Într-adevăr, sâmbătă mi-a plăcut şi mie. Am urmărit sala: cel puţin către sfârşit, nu mai sufla nimeni. Actorii sunt buni, cred că am reuşit să creez atmosfera. Dacă într-adevăr nu mă înşel, şi am reuşit un spectacol bun, asta ar însemna o mare victorie. Mai ales pentru felul în care am lucrat şi pentru că m-am îndoit tot timpul. Sigur, nu e momentul să mă îmbăt cu apă rece. Mai rămâne să mi se confirme succesul. Abia acum începe să vină adevărata lume de teatru, care o să mă judece. Apoi, mai urmează un hop de trecut – avanpremiera de joi seara, iar comisia ideologică să-i dea drumul la public. Să dea Dumnezeu (cel de sus şi Popescu) să nu fie surprize neplăcute.

 

30 martie 1974

S-a încheiat o etapă: joi a fost avanpremiera la „Chiţimia”. Lume multă şi „bună”: Barbu, Săraru, Radu Popescu etc. Tot unul şi unul, din aceia care să ţi se facă greaţă, nu alta. Nu-mi dau seama cum a fost primit spectacolul. Cei din jurul meu spun că bine. Eu n-am avut impresia asta. Ba, dimpotrivă. Este adevărat, nu știu de ce, n-am nici un motiv anume. Doar instinctul meu, care ar putea să mă înșele. Să dea Domnul…

În orice caz, joi, după spectacol, am fost invitaţi de Băieşu la Casa Scriitorilor. Lăsând la o parte că totul a fost oribil […] am fost tot timpul trist. Ceva, parcă se rupsese în mine. Nu ştiu, poate mă aşteptam la mai mult – sigur, mă aşteptam, ca să fiu sincer. De multe ori închipuirea merge mai departe decât realitatea – într-un sens sau în altul – şi când îmi dau seama de distanţă, am un şoc: bun sau rău. Poate am aşteptat sau am visat gloria, care să-mi vină aşa, dintr-o dată, deşi singur ştiam şi am prevăzut că acest spectacol n-o să poată să mă ducă la aşa ceva. Şi atunci, m-am întristat. Sunt un caraghios – caraghios de orgolios. De fapt, nu aştept decât laude şi urale. Dar, ce-am făcut ca să le merit? Sunt abia la al doilea spectacol de teatru profesionist, la distanţă de trei ani unul de altul. Important este ca acest spectacol să-mi deschidă un drum, sau cel puțin să nu mă ducă înapoi. Apoi, să mă lămurească pe mine asupra celor reuşite şi nereuşite, să trag o concluzie despre ce-mi rămâne de făcut. Probabil că vor fi cronici bune (are grijă și Băieșu), chiar dacă regia va fi menționată doar în treacăt. Dar nici asta nu are prea mare importanță. Ce se va vorbi – „curentul oral”, ca să zic așa – e mult mai important, e cel care, de fapt, stabilește cota.

 

4 aprilie 1974

Totuşi, se pare, spactacolul a fost bine primit: aşa se vorbeşte. Ieri a apărut prima cronică în „Informația”, a lui Traian Șelmaru. Spune numai de bine; despre regie vorbește numai în treacăt. Cică am reușit un spectacol „închegat”. În schimb, fraza următoare sună bine: „afirmându-se printre regizorii noștrii de nădejde”. Până acum, în cronici, eram menţionat ca o promisiune. Încep să devin o certitudine. Măcar de ar fi aşa.

 

6 aprilie 1974

Ieri şi azi au apărut aproape toate cronicile. Se vorbește mult de Băieșu (și de bine), puțin de regie. Două din cronici sunt mai deosebite: cea din „Contemporanul” a lui Aurel Bădescu, care vorbeşte mai mult de spectacol şi foarte bine – e poate singura cronică, până acum, care reliefează meritele regiei şi ale interpreţilor de a interpreta un text dificil, care balansează între comedie şi dramă. Apreciază ca „fascinant” momentul final, al reflectoarelor. În schimb, cealaltă cronică, care mă înjură – singura foarte proastă – de-a dreptul răuvoitoare, este cea din „Săptămâna”, a amicului Săraru. Mă face praf. Am fost ieri foarte cătrănit. Nu pentru că s-a scris prost despre mine (sau, nu numai pentru asta). Nu mă așteptam la Săraru, nu pentru că nu-l credeam capabil, ci pentru că nu vedeam nici un motiv să dea în mine. Un lucru este clar, la mijloc trebuie să fie ceva, nu este convingerea lui pentru că ar fi putut să se exprime. Dar, de ce? De la ce să se tragă? Ce are de împărțit cu mine? Am crezut că totul vine de la Barbu, dar nu este așa, cronica lui de azi din „Flacăra” este foarte bună […]. Ar putea să fie răfuiala lui (Dinu Săraru – n.r.) cu Riman şi s-a găsit să dea în mine, pentru că eram cel mai neacoperit. La urma urmei, mai ducă-se dracului! Important este că nu am stomac să „mestec” toate porcăriile astea și să nu mă consume. Sunt prea puțin pregătit pentru viața asta – zice Jimy.

Ciulei a văzut spectacolul şi a spus că i-a plăcut. Asta e cel mai important.