Respectând scena ca unitate independentă, spectacolul e refăcut dintr-un șir de situații comice, din expediente și trucuri de vodevil ce provoacă comicul, din schimbări de situații, bufonerii, trivialități.
Cheia succesului lui Plaut trebuie să fi fost mai ales aceste trivialități, aceste gesturi cu înțelesuri obscene, jocuri de cuvinte, singurele capabile de a oferi senzații mai tari unui public ce frecventa arenele luptelor de gladiatori. Cum e și firesc, spectacolul păstrează prea puțin din toate acestea, rămânând doar la bufoneriile „cuminți” (…) Un șir de qui-pro-quo-uri, apariții și dispariții rapide, înjgheabă intriga la care participă cele câteva personaje-cheie. Umorul gros e completat în același spirit de machiaj și costumație: linii îngroșate, exagerate, ingenioase contururi de mască (în comedia latină nu existau măști). Senzația e totuși de text jucat, nu de improvizație, cu toate că interesul pentru dezlegarea situațiilor nu se susține, fiind înlocuit de gustul pentru comicul pur. (Iov Russ, „Viața studențească”, 6 noiembrie 1968)
Spectacolul realizat de Alexandru Tatos oscilează între atitudinea ironică față de anume convenții și clișee ale comediei antice (prologul declamat cu emfază, cu gesturi prețios desfășurate, de o amploare pe care o simți în contrast cu vorbele rostite) și bucuria copilărească, spontană (și foarte reconfortantă pentru public) în fața textului lui Plaut – bucurie care sfârșește prin a se instala definitiv, declarându-se ca dominantă în întregul spectacol.
Foarte aproape de vârsta interpreților săi, foarte aproape așadar de gusturile și de experiența lor în materie, tânărul regizor are avantajul de a le putea oferi tocmai acele soluții scenice în care ei se regăsesc și pe care le pot îmbrățișa cu fervoare. Tatos nu insistă în „Gemenii” asupra satirei de moravuri și nici măcar asupra complicațiilor intrigii născute dintr-un continuu balans între qui-pro-quo-uri (din faptul că, mereu, fiecare dintre gemeni e luat drept celălalt, singurul care cunoaște secretul și se poate deci amuza fiind publicul, în vreme ce pe scenă, confuziile se multiplică, terorizând personajele). Axul de susținere al spectacolului îl constituie filonul robust al umorului de esență populară, la care interpreții aderă cu totală convingere.(Adriana Rotaru, „Informația Bucureștiului”, 22 noiembrie 1968)
În mod firesc, Florian Pittiș (de la Teatrul Lucia Sturdza Bulandra) a strălucit printre mai tinerii săi parteneri. Dar prețios a fost stilul unitar al spectacolului și felul în care elanul juvenil al lui Alexandru Tatos a legat atellanele romane de comedia latină și de commedia dell’arte, fără să meargă la reconstituire, fără să eșueze în demitizare. Nimic vulgar în acest spectacol îndrăzneț, în care comicul gras și bufoneria spontană își aflau izvor într-o mișcare cu atât mai îndrăcită cu cât mai apropiată de viață. (N. Carandino, „Steaua” nr 11, noiembrie 1969)
Iată elementele dramaturgice ale piesei „Gemenii”: intrigă-pretext pentru dialog spumos, dialog-pretext pentru exuberanțe actoricești, exuberanțe din care se eliberează tonusul intrigii. Personaje arhetip, eliberate de hieratism permit substituția personajului prin interpret. Această calitate a fost magistral înțeleasă și respectată de regizor și interpreți. (…) Regia s-a manifestat discret și subtil. Dirijând cu dezinvoltură jocul actorilor și obținând un cinetism antrenant. (Paul Cornel Chitic, „Amfiteatru”, noiembrie 1968)
Din felul în care a fost împărțit spațiul de joc în proscenium și orchestră, din caracterul măștilor și din mișcările actorilor se sugera atmosfera teatrului latin. Regizorul a lăsat deplină libertate fanteziei interpreților, textul devenind astfel un pretext al invenției scenice, într-un spectacol în care s-au evitat comicul ieftin, bufoneria și vulgaritatea. În dublul rol al gemenilor, actorul Florian Pittiș a cheltuit vervă, inventivitate, disponibilitate pentru plastică și pentru exprresivitatea mișcării. Marian Georgescu a creionat un Prologus cu gesturi largi și declamatorii și un Cylindrus caricatural, grotesc, iar Traian Buzoianu l-a redat cu umor pe grobianul Peniculus. S-au remarcat: mobilitatea lui Petre Lupu, firescul lui Liviu Rozorea, compoziția Martei Savciuc și grația Emiliei Dobrin. Muzica semnată de Theodor Mircea Ciortea a punctat momentele expresiv. „În lume sunt multe minuni / Ca omul nu este nici una” (Elisabeta Munteanu, vol. „Studioul de teatru al IATC I.L. Caragiale”)