18 septembrie 1974

Le-am promis celor de la Teatrul Național din Cluj că am să pun „Mutter Courage” în partea a doua a stagiunii. […] M-ar bucura să pun acest spectacol: e timpul să mă verific pe un text mai important.

 

18 octombrie 1974

Recitit „Mutter Courage”. Încă n-am nimic în cap, ci numai nişte senzaţii. Ce spectacol minunat ar putea să iasă! Mai ales, dacă aş putea universaliza ideea piesei: să nu se refere numai la război şi la drama Annei, ci să se extindă asupra existenţei. Spectacologic voi găsi apoi mijloacele – sper – cele mai expresive. În orice caz, văd un spectacol „sărac”. Chiar derizoriu. Fără fast şi fără amploare.

 

4 noiembrie 1974

Mă gândesc la „Mutter Courage”… Îmi vin idei vagi. În primul rând trebuie să găsesc ideea prin care poate să intereseze piesa – eventual, chiar universalitatea ei, ceea ce la Brecht este mai dificil: piesele sale sunt cu adresă directă, în cele mai multe cazuri vizează un obiectiv precis. Toate astea mă obligă să mă gândesc la un lucru: nu mai am o concepţie despre teatru, în general. În Institut şi un timp după ce l-am terminat, mă interesau anumite lucruri, mai ales în ceea ce priveşte arta spectacolului: spectacolul de convenţie, bazat pe elementele sale originare, erau în mare mijloacele la care mă gândeam să apelez. Între timp, însă, n-am evoluat, nu m-a mai preocupat nimic în acest sens. Poate că trebuie să-mi pun o întrebare: prin ce mai poate interesa teatrul astăzi, când mai toate formulele de spectacol au fost uzitate? Iată ce trebuie să mă preocupe, chiar dacă răspunsul e mai greu de dat: pentru că este o problemă de care este legat însuşi impasul teatrului de astăzi.

 

22 decembrie 1974

Am început să lecturez mai atent textul. Îmi vin ceva idei, ce vor trebui, bineînțeles, aprofundate. Dar din experiența cu „Pasărea Shakespeare”, știu că ideile care vin la „prima mână” pot fi foarte prețioase, chiar decisive. În primul rând, trebuie rezolvată acea dublă ipostază, a comentariului asupra piesei, făcut de însăși actorii care o joacă. Îmi vine o idee, care ar putea să rezolve problema: spectacolul să fie o repetiție la care să asistăm – asta să fie cheia. Și atunci s-ar putea ca momentele de „iluzie” și de comentariu lucid, să fie explicite și înțelese, fără să se forțeze vreunul din etajele spectacolului. Ar fi o convenție declarată din capul locului – convențional este, oricum, orice aș încerca. Spectacolul ia naștere sub ochii spectatorilor: se crează momente de „iluzie”, pentru a fi oprite şi spartă iluzia când este necesar. Acest procedeu l-am mai folosit, de fapt, în „Zamolxe” (şi nu cred că e nimic rău în faptul că l-aş relua, mai ales dacă-l perfecţionez), numai că acolo era foarte criptic – cum spune Dimiu – şi nu dădeam, în acelaşi timp, şi cheia spectacolului. Pornind de la o formulă de spectacol popular (chiar naiv), folosirea unor multiple mijloace şi procedee ce ţin de familia acestor spectacole, ar fi, poate însuşi stilul lui (dans, muzică, pantomimă, cântec, recitări etc.) Şi astea sunt lucruri  pe care le-am mai folosit sau gândit („Wilhelm Tell”, „Decameronul”), dar, poate că acum este momentul să le duc mai departe. Nu ştiu dacă asta înseamnă că mă repet (vorbesc în ceea ce mă priveşte, pentru că lucrurile astea n-au fost văzute de alţii). Este adevărat, ancorarea la un mod de a gândi care m-a preocupat, dar poate că este necesar să închei această etapă. În orice caz, nu este încă momentul să trag o concluzie. Despre asemenea lucruri trebuie să mai meditez.

 

20 ianuarie 1975

Discutând cu Hety concepția la spectacolul lui Mihnea, am ajuns să mă apropii de soluţia la… „Mutter Courage”. Înclin să merg pe o formulă de teatru improvizat, sărac. O trupă de actori joacă spectacolul din ce are în magazii, improvizând costume, decor, chiar şi personaje în travesti (de pildă intenţionez ca pe Melania Ursu s-o distribui într-un rol de…bărbat). Căutând cu mijloace sumare şi eterogene să creez imaginea scenică, se poate ajunge la momente halucinante, ca de coşmar. Prin scenă să treacă personaje din toate epocile (ex. un soldat în armură, precum şi unul în uniformă fascistă), să bântuie ca o consecinţă a războiului din toate timpurile.

Permanenţa problemei, universalitatea ei ar fi motivarea ideatică a personajului. După cum, sugerarea prin tot soiul de elemente a războiului şi implicaţiilor sale – expresia spectacolului. Pentru că încerc să pun o problemă gravă: războiul e făcut de oameni, pentru oameni şi este rodul tarelor omeneşti – laşitatea, egoismul, răutatea, mişelia, crima etc. Prin aceasta el devine permanent, ca o formulă de convieţuire umană. Nu este un război de zece ani, o sută, sau două: e un război de milenii, pentru că omenirea nu poate să trăiască fără război şi riscă să sfârşească tot într-un război. Avansând în civilizaţie, cu metodele tehnice de astăzi, care se perfecţionează treptat, un război va fi fatal. Desigur, o concluzie pesimistă, pe care strigătul din final – „Treziţi-vă oamenilor!” – s-ar putea s-o contrazică. Dar acesta poate fi un strigăt disperat. Imaginea Annei, care pleacă cu căruţa ei, cântând printr-un morman de dărâmături cântecul ei de leagăn, poate să însemne cântecul funerar dedicat unei omeniri distruse.

 

29 ianuarie 1975

În legătură cu „Mutter Courage” mă preocupă o problemă: „simbioza între formula de spectacol pe care vreau s-o îmbrățișez – aceea a unui spectacol improvizat – şi ceea ce vreau să spun prin el. Deocamdată este doar o legătură exterioară, formală, chiar dacă încerc să o argumentez prin „universalitatea” războiului. Trebuie să-mi mai găsesc argumente şi o motivaţie mult mai puternică.

 

31 ianuarie 1975

Am avut prima discuţie cu Hety despre „Mutter Courage”. Au ieşit nişte idei, cred că suntem pe drumul cel bun. Dar mai este atâta drum…

 

21 februarie 1975

Rezolvările de la „Mutter Courage” prind carne. Încep să cred că va ieşi un spectacol foarte interesant. Acum totul depinde de lucrul la scenă. Bine făcute, într-adevăr pot să iasă nişte lucruri şi scene fabuloase. Trebuie să fac acest spectacol…

 

5 martie 1975

Din nou la Cluj. Nici nu știu când am ajuns. În ultimele zile am lucrat ca un disperat la modificările din decupaj. De altfel, de la sfârșitul lui ianuarie am muncit serios și cu spor, așa cum mi-am propus: am făcut scenariul pentru radio, decupajul la film, apoi modificările, am soluţionat concepţia la „Mutter Courage” şi am făcut versiunea scenică. Am lucrat în draci, cu o surescitare şi o concentare de care nu mă mai simţeam capabil.

 

8 martie 1975

Azi încep repetiţiile. De fapt, am o primă întâlnire cu interpreţii, urmând ca de marţi să încep lecturile. De data asta, sarcina mea aici la Cluj este cu mult mai grea: nu numai dificultăţile textului şi pretenţiile pe care le ridică îmi îngreunează sarcina, dar se aşteaptă foarte mult de la mine.

 

10 martie 1975

Încep să intru în atmosfera spectacolului. Discutând cu Florica mai mult, au ieşit câteva idei bune. În primul rând – a fost ideea ei – am renunţat la căruţă. Negoţul Annei va fi sugerat printr-un maldăr de cârpe, care creşte neîncetat, până ajunge s-o înăbuşe. Această claie nu se va mişca bine din loc – pe tot parcursul spectacolului – sugerând ideea că evenimentele trec peste Anna Fierling. Încă de la început – în primul tablou, o vedem despuind cadavrele, ceea ce, de fapt, îi recomandă personajul. Cred că spectacolul poate fi foarte bun, n-am voie să-l ratez, deşi va fi mult chin să realizez ceea ce mi-am propus.

 

15 martie 1975

După numai trei zile de repetiţii la masă, am şi trecut la mişcare, cu textul în mână. Am făcut aproape toată partea întâi, pe care o termin astăzi. Desigur, e numai o schiţă a mişcării din planul întâi. Poate că m-am grăbit. Deşi nu vedeam eficienţa repetiţiior la masă. Altceva, însă, mă îngrijorează. În afară de tabloul întâi, am repetat fără chef şi prospeţime. De aceea, totul mi se pare cam sleit. Trebuie să revăd ce am făcut şi, mai ales, să-mi găsesc starea propice de repetiţii. Dacă nerăbdarea devine caracteristică, s-a zis cu spectacolul ăsta. În acelaşi timp îmi vin idei tot mai bune şi mai multe. Trebuie să le duc la capăt.

 

20 martie

Silvia Ghelan s-a îmbolnăvit, ceea ce a întrerupt şirul repetiţiilor. Noroc că a venit Zaharia, să facă muzică cu interpreţii. Nu știu de ce  tot am senzația că n-am să termin acest spectacol. Ar trebui să-mi scot din cap această prostie: să mă adun și să-l duc la bun sfârșit.

 

22 martie 1975

Situaţia este, încă, complicată. Boala Silviei Ghelan a dereglat sistemul de lucru, iar dacă nu se va rezolva contractul lui Zaharia care face muzica, s-ar putea ca totul să se ducă de râpă. Mă lupt de unul singur cu greutăţile administraţiei, cu indolenţa actorilor, cu figurile pe care mi le fac proprii mei colaboratori. Dar, cred că merită să mă lupt. Am urcat ieri pe scenă primele două tablouri şi desenul spectacolului mi se pare foarte interesant. Sunt din ce în ce mai convins că poate ieşi ceva deosebit, pentru care merită să mă lupt.

 

25 martie 1975

Lucrurile merg tot mai greu. Nici o ameliorare. Proprii mei colaboratori îmi fac din ce în ce mai multe probleme – mai ales Florica. Nu ştiu ce se va întâmpla.

 

3 aprilie 1975

Lucrurile încep să mergă, parcă, mai bine, repetiţiile să capete mai multă consistenţă. Mai am de ridicat un singur tablou 6 – şi toată piesa este în picioare. A venit Florica şi am văzut pe scenă o schiţă a decorului. N-arată rău. Mă conving din ce în ce că poate ieşi un spectacol deosebit. Dar, mai sunt atâtea de făcut!

 

10 aprilie 1975

Am plecat din Cluj după ce-am făcut scandal interpreților că n-au învățat textul. Le-am spus că din cauza asta plec, ceea ce a agitat spiritele; și-au dat seama că sunt pe cale să-i las în pom. Au devenit mult mai atenți și mai prezenți la repetiții. Cred că spectacolul se desenează frumos, chiar foarte interesant. Există pericolul unui anumit expresionism – mai ales în scena cu „scheletele”. Trebuie să mă mai gândesc la asta, deşi poate nu e rău să fie nişte lucruri şocante. Bănuiesc că o să iasă un scandal întreg, ceea ce n-ar fi rău. Teama mea este, însă, Silvia Ghelan. N-are putere şi mi-e frică că n-o să reziste la volumul de muncă şi efortul pe care-l cere un asemenea spectacol. În plus, nu învaţă textul şi nu progresează în repetiţii. Cred că mi-am făcut prea mari iluzii în ceea ce o priveşte…

 

12 aprile 1975

Repetiţiile merg greu, nu progresăm deloc şi în primul rând din cauza Silviei Ghelan. Nu ştiu cum să procedez: s-o iau tare, sau s-o duc cu preşul. Cred că nici un şoc nu i-ar strica. În orice caz, trebuie să stau de vorbă cu ea neîntârziat. Îmi dau seama că mai am foarte mult de lucru, când puteam să mă aflu într-un stadiu mult mai avansat.

În ceea ce priveşte propria mea concepţie, tabloul doi nu-mi iese deloc. Este prea încărcat şi simplist. Oscilează încă între violenţă şi grotesc – nu găsesc tonul potrivit. Cred că o să-mi dea multă bătaie de cap.

 

14 aprilie 1975

Lucrurile se complică. Trebuie urgent – chiar azi – să iau o hotărâre decisivă. Sâmbătă am avut o discuție decisivă la director, în care am cerut ca fiecare să-și spună punctul de vedere. Silvia Ghelan a spus că nu poate să repete mai mult de trei ore pe zi, ceea ce ar însemna să mai repet minimum două luni de azi înainte. Aşa nu se mai poate! Cred că am fost prea moale şi am lăsat prea mult ca lucrurile să meargă în voia lor, iar pe Silvia Ghelan să tragă de timp cum a vrut… Trebuia să pun piciorul în prag încă de când s-a îmbolnăvit, s-o silesc să ia o hotărâre, să renunțe chiar ea la rol. Măcar acum, în ultimul ceas, să fiu hotărât și să împing lucrurile la o decizie – ori renunțarea la spectacol, ori înlocuirea, deși ambele variante m-ar costa: prima mi-ar aduce pierderea timpului și a banilor, cea de-a doua, multe complicații. Dar, nu mai pot lăsa lucrurile așa. Începe să-mi iasă pe nas Clujul ăsta, deși n-aș fi crezut-o. M-am săturat ca de mere acre. Niciodată să nu porneşti la o treabă cu amintirea unei experienţe, oricât de frumoasă ar fi fost ea. Aceeaşi oameni, în  aceleaşi locuri, îşi schimbă datele de la an la an, de la un moment la altul, în funcţie de noile condiţii. Aici, eu sunt acela care am luat în uşor lucrurile, bazându-mă pe faptul că totul va merge ca la „Pasărea Shakespeare”. Trebuia să mă impun din capul locului cu toată severitatea, ca şi cum m-aş fi găsit într-un loc nou, cu oameni necunoscuţi. Să nu fi făcut nici o concesie. Eu am pornit cu ideea că sunt iubit şi trebuie să fiu delicat şi drăguţ. Acum, trag ponoasele. A fost şi asta o experienţă pentru mine.

 

16 aprilie 1975

Aici, lucrurile încep, parcă, să meargă mai bine. În ultimele două zile am repetat mai mult şi mai cu spor. Pe Silvia Ghelan am băgat-o în viteză şi cred că s-a speriat un pic de o eventuală înlocuire. Trebuie să menţin acelaşi ritm, ba chiar trebuie să-l accelerez.

În sfârşit, cred că am găsit rezolvarea la tabloul doi.

 

20 aprilie 1975

Ieri am încercat primul şnur pe scenă. Deşi lucrurile sunt încă crude, n-a ieşit rău: se conturează un spectacol înteresant. Deficitare sunt, încă, scenele de grup – executate fără concentrare şi dăruire – ceea ce ar putea să compromită spectacolul. Trebuie să insist foarte mult pe ele. În rest, mărunţişuri de pus la punct. Sper să se înţeleagă ceva din gândurile mele. S-ar putea ca fabula să fie pe alături de imaginile spectacolului, dar teatrul lui Brecht nu este un teatru de „fabulă”. Lucrat la sânge, spectacolul ar putea ieși în bune condițiuni până la 10 mai. Nu vreau să mai amân o zi.

 

28 aprilie 1975

Spectacolul îmi ridică probleme. Partea a doua nu iese deloc. Am avut discuţii furtunoase cu Florica – îmi cere să schimb foarte mult. În unele lucruri poate are dreptate. În orice caz, nu-mi dau încă seama unde este viciul. Probabil şi în concepţie, sau, în modul în care a fost transpusă, să existe erori. De astăzi am să încerc nişte schimbări. Prea am fost sigur că totul este bine şi o să meargă de la sine. Mai am foarte mult de lucrat, mai ales cu Silvia Ghelan.

 

4 mai 1975

Cred că trebuie să mă aplec din nou asupra textului şi să revăd anumite lucruri, să le adâncesc şi să le limpezesc. E foarte uşor să dai vina pe interpreţi.

 

9 mai 1975

În orice caz, starea mea de spirit s-a înbunătăţit, lucrez acum cu altă poftă. Ieri am făcut un şnur şi spectacolul a început să se lege. Mai sunt unele lucruri de pus la punct, mai ales în tablourile 3, 6 şi 8. Dacă nu mă întârzie muzica, în două săptămâni aș putea să-l scot.

 

10 mai 1975

Spectacolul a început să-mi placă… Cred din nou că va putea ieşi ceva. Actorii au început să aibă plăcerea jocului. Sper să fie cel mai bun spectacol al meu. Numai de-ar avea o soartă bună – adică să aibă şansa de a fi văzut.

 

13 mai 1975

Deocamdată atmosfera în teatru este foarte agitată, din cauza muzicii. Actorii simt că e prea grea pentru ei – s-o înţeleagă şi s-o interpreteze – şi atunci, o refuză. Sper că sunt atât de tare, încât să-mi impun punctul de vedere. Am ajuns până acolo încât sunt în conflict cu Toni , care s-a dovedit a fi fără caracter. Altădată să mă învăţ minte, ca pe actori să-i ţin la distanţă şi să nu fiu prieten cu ei atunci când e de lucru. Cei drept, multe din aceste necazuri le am din cauza lui Zaharia, care şi-a luat-o rău în cap, se poartă cu ei ca şi cu nişte servitori, îi jigneşte mereu. Nu mai vorbesc de câte zile negre mi-a făcut mie! Trebuie să-l pun şi pe el la punct şi să nu-i mai îngădui nimic.

 

20 mai 1975

Azi este vizionarea cu „Mutter”. Printr-o ciudată coincidenţă, astăzi se împlineşte exact un an de zile de când am venit prima oară la Cluj, timp în care am petrecut aici aproape șase luni de zile. Ce-a însemnat „etapa Cluj” pentru mine, o să-mi dau seama mai târziu. Deocamdată gândul îmi este la vizionarea de astăzi și, firește, la premiera de sâmbătă. Din păcate nu mai am starea de la vizionarea cu „Pasărea”, acea încredere că lucrul este bun. E poate pentru prima oară când nu am ajuns în acea fază în care spectacolul să-mi placă şi asta, desigur, din cauză că încă n-a crescut, n-a făcut saltul necesar. Îmi dau seama că are multe lucruri bune, dar ”maioneza” nu s-a legat încă – și nu știu dacă se va mai întâmpla asta vreodată. Pentru că lucrurile nu sunt foarte bine ştiute, pentru că actorii nu se concentrează şi sunt leneşi – şi încă multe alte motive, din care unele, probabil, nici nu le-am depistat încă. Numai o minune poate ridica spectacolul, sau acea teamă şi emoţie pe care o dă primul contact cu publicul. Asta s-ar putea întâmpla la vizionare și la premieră, pentru ca apoi lucrurile să ajungă iar la ”normalul” lor, mai ales că spectacolul va fi programat aiurea.

Trebuie, însă, să recunosc că am făcut multe erori, poate din lipsă de experienţă – parte, de-a dreptul nepermise. În primul rând, am vrut foarte mult, dar nu mi-am acoperit solid dorinţele: n-am venit aici cu acea stare de spirit pe care trebuie s-o ai în faţa unui lucru important. Gândul îmi era mai mult la film – şi nu mi-am cântărit suficient forţele cu care am pornit la drum într-o astfel de tentativă; începând de la actori – trebuia să-mi dau seama că un spectacol ca ăsta nu se face cu oricine, că erau actori care nu aveau ce căuta, trebuia să mă bazez pe o distribuţie eminamente tânără, chiar dacă cei tineri erau mai proşti ca actori decât cei distribuiţi. Apoi, nu trebuia să plec la drum cu colaboratori nesiguri şi neserioşi, ca Florica, sau de-a dreptul ţâcniţi, ca Zaharia, oricât de talentaţi ar fi fost ei. În ceea ce-l privește pe Zaharia, i-am căutat prea mult în coarne, l-am lăsat să-și facă mendrele și m-am bazat prea mult pe ceea ce face, iar acum, muzica nu cred că este ceea ce trebuie pentru acest spectacol. Ar mai fi de zis despre modul defectuos în care am încercat să mă impun actorilor – fapt despre care am mai vorbit – în virtutea dulcilor zile de la „Pasărea”, precum și despre alte slăbiciuni ale mele. Dar concluziile despre lucrul la acest spectacol nu se vor termina aici. Sper să învăț ceva din această experiență.

În ceea ce priveşte concepţia spectacolului, cât pot să-mi dau acum seama – în afară de mărunţişuri nerezolvate – cred că hiba lui importantă stă în graficul desfăşurării lui: atinge un punct maxim în tabloul 5, la scena înmormântării, pentru ca apoi să facă o burtă imensă până la tabloul 8. Lâncezeala şi degradarea ritmului pe care am căutat-o, n-am realizat-o practic. Dar și despre asta cred că voi avea ce să mai notez. Deocamdată să aștept vizionarea și… minunea. Să-mi dea Dumnezeu noroc!

 

21 mai 1975

Minunea s-a întâmplat: spectacolul a crescut miraculos şi vizionarea a ieşit foarte bine – cel puţin în comparaţie cu repetiţiile anterioare. Am fost lăudat, D.R. Popescu mi-a spus că este un spectacol formidabil şi cel mai bun pe stagiune din întreaga ţară. La comisia ideologică n-am avut probleme, totul a mers bine, cu felicitări şi „pupat Piaţa Independenţei” Desigur, nu trebuie s-o iau ca atare, spectacolul poate fi şi mai bun, iar marele examen este abia sâmbăta, când va fi premiera. […] În orice caz, aici în teatru – indifeent ce se va întâmpla la premieră – am câștigat o mare bătălie: pentru mine, pentru o idee de teatru.

 

24 mai 1975

Azi e premiera – marele examen! Deși nu știu cât de mare va fi. […] Ultimele repetiții au fost execrabile, actorii s-au menajat – sunt nște puturoși fără pereche. Deși, s-ar putea ca acest spectacol – cel mai bun din câte am făcut – să aibă o soartă ingrată, asemănătoare cu „Zamolxe”. Și, atunci, mă întreb, merită toată osteneala, risipa de gândire și fantezie, chiar și cea materială? Pentru ce am făcut-o? Să sperăm că totul va fi bine și că n-a fost în zadar.

 

25 mai 1975

„Etapa” Cluj s-a terminat. Cu bine. Chiar foarte bine. Aseară a fost premiera. A avut mare succes. Majoritatea celor pe care i-am auzit au spus că este un mare spectacol. În orice caz, este cel mai bun lucru pe care l-am făcut. […]

De mâine, totul va rămâne în urmă, o etapă s-a încheiat, trebuie să privesc la ceea ce mă aşteaptă…

 

8 iunie 1975

Au apărut primele cronici la „Mutter” – de altfel, cam și ultimele, pentru că nu au cum să fie prea multe. Cea mai importantă este a lui Valentin Silvestru din „România literară”. Foarte bună mai ales prin analiza extinsă a spectacolului, încheie extrem de preţios pentru mine: „Prin felul cutezător şi bogat în care a gândit acest spectacol, prin originalitatea concepţiei şi prin ceea ce e mai solid în lucrarea scenică, Alexandru Tatos se impune ca un regizor adevărat, un artist în toată puterea cuvântului”. E o cronică scrisă de unul dintre cei mai importanți și pretențioși cronicari, în cea mai citită revistă literară. „Tribuna” publică, pe aproape o pagină, mai multe impresii despre spectacol ca un eveniment teatral.

 

13 iulie 1975

Ieri, Rodica Radu mi-a spus că Teatrul din Cluj va veni în turneu la Bucureşti pe 24 septembrie. Tocmai când sunt în toiul filmărilor. N-o să mă pot duce să mai repet spectacolele. Frumos ar fi! Îmi doream atât de mult acest turneu, iar acum, când el se va realiza, s-ar putea întoarce împotriva mea. Dacă n-o să repet spectacolele, n-o să se prezinte bine la Bucureşti.

 

24 iulie 1975

A apărut în revista „Teatru” cronica lui „Mutter Courage” semnată de Titel Paraschivescu. Până acum au apărut doar trei cronici (de fapt, nici „Tribuna” n-a scris o cronică propriu-zisă). Poate o să mai apară vreo două-trei, dacă spectacolul vine la București. Și tot vor fi cele mai puține cronici pe care le-am avut (exceptând „Zamolxe” care a fost primul meu spectacol). În schimb, în afară de faptul că toate trei sunt super-elogioase, pentru prima dată un spectacol pe care l-am făcut este foarte bine înțeles, deși este cel mai greu. Asta mă bucură.

 

15 septembrie 1975

„Mutter Courage” este citat tot mai mult printre spectacolele de referinţă ale stagiunii, iar numele meu printre primii cinci regizori.

 

5 noiembrie 1975

M-au sunat cei de la Cluj, să vin să repet „Mutter”-ul. Au amânat turneul pentru ianuarie-februarie, dar totuși am să mă duc.

 

13 noiembrie 1975

Aici, la Cluj, am găsit spectacolul într-o formă mai bună decât mă aşteptam după atâta întrerupere (doar muzica merge mai prost).

 

17 noiembrie 1975

Din fericire, spectacolul „Mutter” de sâmbătă seara a mers foarte bine, ceea ce a șters toate insatisfacțiile mele. Deşi am repetat destul de puţin (trei repetiţii) şi fără nici un chef, lucrurile au fost bine făcute în primăvară şi s-au aşezat în oameni. Poate a avut mai puţină rigoare decât la premieră, în schimb actorii şi-au dat drumul, au jucat cu plăcere şi câţiva au crescut considerabil (Silvia Ghelan, Geo Nuţescu etc.). Desigur, există pericolul – ca la orice spectacol – să facă prea mult, mai ales în momentele de comedie, dar asta se poate remedia mai uşor la un eventual turneu. Important e că spectacolul a crescut.

 

17 februarie  1976

Se pare că este tot mai sigur că Teatrul Naţional din Cluj vine, în sfârşit, la Bucureşti între 15 și 20 martie.

 

24 februarie 1976

Drumul la Cluj – scurt și aglomerat – a fost destul de fructuos. […] Am văzut „Mutter Courage”. Se află într-o stare destul de precară. Sper însă ca în două repetiţii să-l reorganizez şi revitalizez.

 

11 martie 1976

Drumul la Cluj a fost extrem de util, deşi pot considera rezultatele pe jumătate bune: adică, numai „Pasărea Shakespeare”, care a mers foarte bine. Două repetiţii au fost suficiente pentru ca spectacolul să-şi regăsească starea şi precizia. Ce este ciudat, deşi este mai vechi şi nu s-a jucat de mult, l-am găsit mult mai puţin degradat decât „Mutter-ul”. Dacă merge la Bucureşti, aşa cum a mers la Cluj acum, va fi foarte bine. În ceea ce priveşte „Mutter”, lucrurile stau mult mai prost. E degradat, multe lucruri sunt fuşerite, pe altele se fac, pur şi simplu, scheciuri. Două repetiţii n-au fost de prea mare folos. […] Din aceste pricini, am  mari griji şi emoţii în ceea ce priveşte turneul la Bucureşti. Mizez pe faptul că întâlnirea cu oamenii de teatru bucureşteni îi va mobiliza, să fie mai concentraţi şi precişi.

 

14 martie 1976

Iată-mă în faţa unei mari încercări – poate cea mai mare la care am fost supus până acum: voi fi prezent în faţa oamenilor de teatru din Bucureşti cu două spectacole pe care le-am realizat în ultimii ani – „Pasărea Shakespeare” şi „Mutter Courage” – şi pe care le socot cele mai bune realizări ale mele de până acum.

 

17 martie 1976

Un capitol s-a terminat… Mult dorita prezentare a spectacolelor mele de la Cluj în faţa publicului bucureştean e un fapt consumat. Cum a fost? Nu ştiu ce să spun… Sper să fi fost bine. Deoacamdată, ecourile par mulţumitoare, deşi n-aş putea spune c-a fost succesul pe care-l aşteptam, sau mai bine zis, îl doream. Dar, poate că este o chestiune de vanitate: visăm întotdeauna mai mult decât este posibil. Nu e posibil ca un spectacol să placă la toată lumea – mai ales asemenea spectacole. În orice caz, a fost multă lume, semn că au trezit interes. Cel puţin la „Mutter Courage”, sala mare a Naţionalului a fost arhiplină, cu cel mai select public, ca şi cum ar fi fost un spectacol din străinătate. A mers bine, deşi noile condiţii în care s-a jucat au schimbat unele date. Dar… asta e! Un capitol s-a terminat.

20 martie 1976

Doamne, ce zile trăiesc! Doamne, ce zile trăim cu toţii! De luni până joi s-au aglomerat atâtea evenimente în viața mea ca niciodată. Aș putea spune că a fost cel mai important eveniment din viața mea de până acum; consecințele nu le pot aprecia încă. Luni – spectacol cu „Mutter”, marți – „Pasărea”; miercuri vizionare la film cu Ghișe; joi – ultima vizionare, cu D. Popescu. Tot ce am lucrat în ultimii ani a fost văzut și și-a găsit judecata în aceste patru zile. Dar să încep cu spectacolele de teatru și cu întorsătura neașteptată pe care au luat-o lucrurile. Marţi, la spectacolul cu „Pasărea” a fost Dumitru Popescu. A plecat la pauză, spunând că este obosit şi că are o şedinţă. Nimic nu lăsa să se întrevadă ce s-a întâmplat. Nu ştiu dacă spectacolul l-a înfuriat în aşa măsură, sau simplul fapt că a plecat la pauză l-a speriat pe Măciucă, dar s-a simţit dator să ia atitudine. (Ulterior am aflat că tipul e şi mai odios: pur şi simplu s-a folosit de acest prilej ca să-şi rezolve un conflict cu Dina Cocea – pe care nu poate s-o înghită şi care a îndrăznit să organizeze dezbaterea de la A.T.M.). A dat în spectacole: la dezbaterea de la A.T.M. totul era regizat. Discuţiile au început calm: cu păreri pro şi contra, după gustul şi formaţia vorbitorului. De la un moment dat, oameni de la care nu mă aşteptam, au început să atace spectacolele, să le acuze de formalism, lipsă de mesaj, subliniere a sordidului şi grotescului etc. Nu ştiam ce se întâmplă, când, pe neaşteptate, primesc un bileţel de la Mira Iosif – cronicara revistei „Teatru”, cu care niciodată nu am avut relaţii apropiate. Am să-l copiez integral: „D-le Tatos, n-am putut lua cuvântul, deoarece mi s-a cerut să iau atitudine împotriva spectacolelor în numele revistei „Teatru”; personal, plăcându-mi mult spectacolele dumitale – mai ales „Mutter Courage” – spectacol de metaforă, grotesc, suprarealism şi poetică brechtiană – nu mă pot pronunţa ca persoană, fiind aici în calitate oficială. Chiar am un conflict personal cu distinsul tov. Măciucă. Te rog să mă scuzi, Mira Iosif”. Atunci am înțeles ce se întâmplă. Mai ales că imediat a vorbit Măciucă, începând să atace din plin. Faptul a iritat pe cei prezenți, astfel că au sărit destul de mulți să mă apere, într-o atmosferă încinsă, aproape de scandal. La sfârșit am vorbit și eu – cred, destul de bine (deși, acum îmi vin în cap atât de multe lucruri pe care le mai puteam spune). Apoi a vorbit Bucșa, foarte bine, apărându-și punctul de vedere. Deci, iată ce întorsătură au luat lucrurile. Acum mă aştept să se ia atitudine în presă împotriva mea sau să nu se scrie deloc (cel puțin revista „Teatru” și „Scânteia” așa vor face). Dar, probabil va fi și un articol cinstit.  Aștept. În orice caz scandalul ăsta mi-a făcut o reclamă teribilă: toată lumea nu vorbeşte decât despre spectacole și despre ceea ce s-a întâmplat, cum am vorbit etc. Vorba lui Beligan, care mi-a spus: „Ce contează ce spune Măciucă; important este că printre specialişti ai făcut senzaţie”.