13 mai 1974

Teatrul Naţional din Cluj îmi propune să montez piesa lui D.R. Popescu „Pasărea Shakespeare”. Ar urma să încep lucrul foarte curând. N-am citit piesa, dar din auzite se pare că ar fi proastă. S-o văd. Poate se poate face un spectacol.

14 mai 1974

Am citit piesa. Mi se pare un pretext de spectacol bun – mai bun decât „Chiţimia”, de pildă. Mă refer la spectacol de regie. Întrevăd o serie de soluţii scenice, imagini, chiar şi idei de decor. Ca literatură, nici n-am citit prea atent piesa – de fapt, nu m-a interesat. S-ar putea să fie cam stufoasă, dar lucrurile se pot curăţi pe parcurs. După cum, s-ar putea ca unele din ideile pe care le am să nu se potrivească. Dar, de obicei, cred în primele senzaţii, de la prima lectură. În orice caz, mă stimulează mai mult decât „Chiţimia”.

17 mai 1974

Recitesc piesa a doua oară. Deşi îmi vin idei în continuare, încep să am dubii. N-o să fie uşor să descurc piesa şi să scot un spectacol bun. S-ar putea să fie înecat în formalism. Pe de altă parte ideile care mi-au venit la prima lectură încep să-şi piardă conturul. Atunci căpătasem nişte senzaţii; acum – şi pe măsură ce lucrez mai departe o să fie şi mai dificil – ele se descompun, uneori arătându-mi c-am pornit greşit. Se prea poate ca acesta să fie mecanismul – nu l-am analizat niciodată: ca până la urmă totul să se adune iarăşi pe principiul primei senzaţii, numai că, de data aceasta, să capete argumentare şi să fie clădit pe o gândire limpede. Mă refer, mai ales, la senzaţia pe care am avut-o la prima parte: la acea goană permanentă – personajele intră, ies, vorbesc pe nerăsuflate – care culminează cu sinuciderea Irinei, vrând să semnifice tocmai apa care a luat-o, senzaţia de coşmar (iarăşi!), pur şi simplu „ameţeala” care te duce la asemenea gesturi capitale. Într-un fel, singur poate că mi-am contrazis ideea, prin alta: decupajul „cinematografic” – senzaţia de „film” pe care trebuie s-o aibă spectacolul şi care ar impune un alt ritm. Desigur, gândit bine, amândouă ideile s-ar putea împăca. Sau, poate că vine a treia?

Până acum, se desprind câteva premise esenţiale şi trebuie soluţionate. În primul rând, ideea pe care o propune textul, al triplei înscenări: unui personaj i se înscenează drama, pentru a fi demascat, totul este înscenat într-un film; film, la rândul său, înscenat în spectacol. Deci, modalitatea de teatru în teatru e dusă mai departe, cu implicaţii de interes, dar şi de confuzii şi stufozitate. Toate acestea trebuie rezolvate. În acelaşi timp se consumă şi trei-patru poveşti: sinuciderea Irinei, ancheta lui Sergiu, demascarea lui Sergiu. Cred că fiecare „număr” trebuie tratat în parte, ca o situaţie posibilă: şi unii şi alţii pot fi vinovaţi. Irina şi Ingeborg pot fi una şi aceeaşi – adică pe amândouă le-a adus la sinucidere murdăria din jur, josnicia, indiferenţa, răutatea, promiscuitatea. Deci, ideea pe care o văd, deocamdată, este cea a „vinovăţiei” sau, mai precis spus, a labilităţii vinovăţiei. Judecători sau acuzaţi pot fi vinovaţi, fiecare în altă ipostază. Deci, un om se sinucide – primul moment. De moartea lui sunt vinovaţi cei din jur. Dar tot atât de bine poate fi vinovat de o sinucidere asemănătoare, cel care i-a învinovăţit pe aceştia. Cred că asta e ideea pe care trebuie să merg: fiecare om poate fi vinovat de o sinucidere – la propriu sau la figurat. Pentru că, nu numai moartea este totul: e suficient să omori şi sufletul omului!. Poate că acum merg prea departe cu speculaţiile, pe drum lucrurile se vor simplifica, dar poate că este o bază suculentă de la care să pornesc.

În această ipostază şi ideea „decupajului de film” ar putea căpăta o valoare nu numai formală: ar ajuta la „radiografia” cazului, ar surprinde detalii semnificative, aspecte care să descifreze mai bine cazul. Desigur, totul nu este deocamdată decât teoretic. Sunt curios ce o să rămână din toate acestea.

23 mai 1974

Iată-mă la Cluj. […] Am luat contact cu cei din teatru şi cu D.R. Popescu care este un tip simpatic. Pare receptiv la sugestii, sper să mă înţeleg cu el. Discuțiile s-au purtat mai ales pe marginea distribuției, unde sunt mari goluri. Eu nu cunosc deloc – sau aproape deloc – trupa. Aşadar încep cu un mare procent de hazard. De fapt, dacă nu sunt actori cu care ai lucrat curent, nu poți spune că-i cunoști. În sfârșit… Pe text nu prea m-am uitat – iarăși încep nepregătit un spectacol. Am câteva idei și atâta tot! Care, nu sunt nici măcar verificate.

26 mai 1974

După multe tergiversări de distribuţie, ieri am început, am avut prima lectură. Lucrurile au mers bine, cred că m-am comportat cum trebuie. Nu vreau să fac nici un rabat actorilor, de la început trebuie să-i ţin în mână. N-am avut deloc sentimentul că sunt intimidat, sau că am unele complexe – așa cum s-a întâmplat la „Bulandra”. […] Soluţia de decor – de fapt am mers pe primul gând – se pare că am rezolvat-o. Acum trebuie să mă ocup de text, să-l limpezesc, este prea stufos. Cel puțin zece pagini trebuie să cadă.

27 mai 1974

Azi am văzut macheta decorului, după soluţia pe care am propus-o (bineînţeles se vor mai aduce retuşuri). Cred că este bine. Spectacolul a căpătat deja o formă, lucru care pe mine mă ajută de obicei foarte mult. Este mai mult un dispozitiv funcţional – un cadru; un circular cu multe uşi. Important este, acum, ce va fi pus în interiorul acestui cadru. Pentru că trebuie să fie o aglomerare de mobile, aproape „suprarealiste”, care să exprime o anume lume – sau, poate întreaga lume într-o anumită viziune. Piesa conţine, de fapt, o idee foarte pesimistă despre lume: oamenii sunt născuţi din păcat – dintr-o vină tragică – şi cu păcatul în ei; urâţi şi mutilaţi sufleteşte. Desigur această idee a vinovăţiei – iniţiale am să-i zic eu – nu are judecători şi infractori. Oricând unul poate să-i ia locul celuilalt. De aceea, pe lângă împărţirea  pe care vreau s-o dau spectacolului în patru capitole importante (I – prezentarea personajelor, II – sinuciderea unui om, III – vinovaţii, IV – toţi sunt vinovaţi), spectacolul trebuie să dea următoarele senzaţii: în prima parte un om moare sub ochii celorlalţi, în partea a doua, căutându-se un vinovat, se caută în lada cu gunoi şi atunci răul devine absolut.

3 iunie 1974

Am terminat lecturile. Mâine încep mişcarea. E un fel de-a zice „lecturile”. Am repetat cât se poate de prost: actorii au citit textul în legea lor, am dat foarte puţine indicaţii. M-am lăsat prins în plictiseala lor, în loc ca eu să-i scot din ea. Mă tot mint că la mişcare voi face marea cu sarea. Probabil că nu iubesc textul, sau n-am deloc chef de lucru, pentru că m-am surprins de câteva ori dorind să se termine repetiţia cât mai repede. Paradoxal, idei despre spectacol îmi vin în continuare.

4 iunie 1974

Cu scenograful încă n-am rezolvat problema – în sensul că nu reuşesc să colaborez cu el, deşi pare un băiat bun. Am luat cam uşor problema asta: am zis că pot să rezolv spectacolul şi fără scenograf, atâta timp cât am ideea de decor. M-am înşelat. De abia de la ce am gândit eu aveam nevoie de cineva care să ducă mai departe ideile mele şi să mă ajute să realizez atmosfera pe care o simt. De asemenea şi costumele, care păreau la prima vedere simple. N-am venit la Cluj cu spectacolul pregătit cum trebuie – de altfel, nici n-am avut timpul necesar. Acum, trebuie să mă bizui numai pe mine.

8 iunie 1974

Mai mult mă bucură că m-am comportat bine cu actorii. Punând-o de la început la punct pe Mela Ursu, nu mai crâcneşte nimeni. Sunt foarte cuminţi la repetiţie, fac numai ce le spun eu; chiar prea cuminţi – ca să nu zic inerţi – şi din pricina asta participă prea puţin, ceea ce nu e de natură să aducă idei noi. […]

Repetiţiile merg bine – deşi repet prea puţin ca număr de ore.

Am ridicat în săptămâna asta partea întâi, minus finalul – care, probabil o să-mi dea multă bătaie de cap, ca să iasă aşa cum vreau. Nu pot să-mi dau seama încă de nimic, am impresia că sunt unele lucruri bune – gândindu-mă şi la ceea ce vor aduce completările. Însă, actorii sunt cam slăbuți; până acum nici unul nu se ridică peste o medie mijlocie. Și mai urmează partea a doua…

9 iunie 1974

Am ridicat prima parte. Pentru stadiul în care mă găsesc cred că lucrurile merg bine, inclusiv „nunta” din final, care poate căpăta o atmosferă specială. De un singur lucru mi-e teamă: că am părăsit unele idei iniţiale. În special acea senzaţie de „ameţeală” pe care trebuie s-o capete Irina, adică totul accelerat în jurul ei, ca un film rulat cu mai puţine imagini, care să dea impresia că o zăpăceşte, până ajunge să se sinucidă. E drept, unele din scene nu se pretează, riscă ca procedeul să fie forţat. După cum, mis-en-scena riscă să fie neunitară. Poate că rezolvarea ar fi aceeaşi ca în scena finală: scene accelerate, alternate cu altele lente – să le spunem „stop-cadre”, unde vârtejul o ia definitiv pe Irina, până ce aceasta îşi pierde capul. Dar lucrurile astea trebuie să fie mai vizibile. Desigur, e foarte dificil ceea ce vreau, dar trebuie să găsesc rezolvarea.

14 iunie 1974

Am încheiat la „Pasărea” mis-en-scena în sala de repetiţie. Cred că unele momente vor fi bune. Nu pot să-mi dau seama încă de calitatea viitorului spectacol. Mai este, de altfel de lucru – în special trebuie să lucrez cu actorii.

26 iunie 1974

Am intrat în faza în care începe să-mi placă spectacolul (probabil că întotdeauna există o asemenea fază, chiar şi când îţi iese un lucru prost). Ieri s-a adus mare parte din decoruri şi cred că e suficeient de funcţional – adică „dă” ce am scontat încă de la început. Îmi pare rău că nu l-am semnat eu, deoarece contribuţia lui Ciupe este foarte mică. Încep să cred că spectacolul ar putea ieşi interesant – deşi defectul lui ar fi că e inegal (momente bune alternate cu altele plate). De altfel însuşi textul şi contribuţia actorilor sunt inegale. În sfârşit, să vedem…

4 iulie 1974

Spectacolul este aproape gata. Încep să cred că n-a ieşit rău. Dimpotrivă. Are multe lucruri bune. Din punctul meu de vedere cred că este mai interesant decât „Chiţimia” – are soluţii regizorale mai multe şi mai interesante. Dacă în trupă mai aveam doi-trei actori buni, iar textul era scris cu mai multă măiestrie de dramaturg, putea fi un spectacol foarte bun. Sper să fie un pas înainte… Dar să nu mă grăbesc… Să vedem cum o să fie primit. Ce mă bucură mai mult este că mi-am realizat ideile iniţiale, adică le-am dus la capăt, în proporţie mai mare decât la „Chiţimia” (unele dintre ele mi-au venit în timpul primei lecturi și s-au dovedit foarte bune). Am fost totuşi puţin cam leneş, nu am aprofundat munca din toate puterile şi nu trebuie să mă obişnuiesc aşa. De aici trebuie să merg mai departe – şi în primul rând să-mi îmbogăţesc sacul de cunoştinţe – să citesc, să studiez, să văd, să gândesc…

6 iulie 1974

„Etapa” Cluj se apropie de sfârșit: azi are loc vizionarea. Sper să fie bine.  Obiectivându-mă, pe cât e posibil, am încredere în spectacol. Poate sunt prea sigur de mine. De fapt, azi nici nu va fi vorba de o judecată artistică – cel puţin importantă pentru mine: spectacolul va fi văzut cu ochi „ideologici” şi de asta D.R. trebuie să aibă grijă.

7 iulie 1974

Vizionarea a mers bine, chiar foarte bine: toată lumea încântată, felicitări etc. Discuțiile au fost decente, în afara unor prostioare care se spun în asemenea ocazii. De fapt, părerea lui D.R. conta în primul rând, el este mai marele de aici. Iar D.R. a venit după spectacol și m-a sărutat. Silvia Ghelan a spus că este un spectacol deosebit. Bineînţeles, încă nu e totul terminat. Vizionările se termină întotdeauna cu pupături. Mâine e un hop mai greu, sub toate aspectele: ideologic, pentru că vin vitele de la minister şi, sub aspectul judecăţii artistice, pentru că vor veni ceva oameni de presă. Am încredere.

9 iulie 1974

Se pare c-a ieşit bine! Chiar foarte bine! „Lume bună” de la Bucureşti care, mi s-a spus, a fost încântată de spectacol. Desigur, poate mi s-a transmis exagerat și de aceea nu trebuie să mă grăbesc. Dar și mie mi s-a părut c-a mers bine. O să văd mai departe ce se va scrie. […]. Aveam nevoie de acest spectacol, după „Chiţimia”, care m-a catalogat – acum îmi dau seama – drept un regizor „cuminţel” şi corect. Iar în teatru, lucrurile se petrec ca în Institut; trebuie să iei „ochii”. Un spectacol curat e puţin apreciat. De aceea e nevoie să se vadă „regizorul”. De fapt, am prevăzut încă de la început că „Pasărea” îmi dă mai multe posibilităţi să „mă văd” decât „Chiţimia”. În orice caz, ieri după spectacol n-am mai avut starea aceea de tristeţe şi îndoială de după premiera cu „Chţimia”. Să dea Dumnezeu ca ceea ce simt şi cred acum să se confirme.

17 octombrie 1974

Mâine seară plec din nou la Cluj! Pentru premiera oficială cu „Pasărea Shakespeare”. Într-un fel îmi pare bine: la Cluj mă simt bine, reiau un spectacol la care țin.

22 octombrie 1974

Spectacolul cu „Pasărea” nu l-am găsit, fireşte, într-o formă bună. Sper, însă, ca după repetiţia de ieri din sală – foarte utilă – să-l aduc până sâmbăta în cea mai bună formă a lui, sau aproape. Trebuie.

24 octombrie 1974

În urma ultimelor repetiţii, s-au pus mare parte din lucruri la punct. Mai am două repetiţii, în care pot să repar şi restul. Ceea ce s-a câştigat deocamdată este ritmul – forţa vieţii lui interioare. Sper în contactul cu publicul; emoţia premierei să aducă suflul care-i lipseşte. Totuşi mi-e teamă…

26 octombrie 1974

Astăzi e premiera. N-am nici o stare specială. Mă și miră indiferența cu care primesc „evenimentul”.

28 octombrie 1974

Gata! Etapa Cluj s-a terminat. Mai puţin bine decât mă aşteptam. Spectacolul n-a fost rău – cel puţin în raport cu cel de la avanpremieră – dar n-a fost primit cu entuziasmul de atunci. Celor de la Bucureşti – cei mai mulţi de la I.A.T.C. (Strihan, Berlogea) – nu le-a plăcut piesa şi atunci, firesc, meritele regiei n-au mai fost subliniate. Bineînţeles, nu este o judecată decisivă – prea vreau ca toată lumea să mă laude!  – dar în contextul întregii expediții de acum de la Cluj „finalul” a fost la fel de lipsit de satisfacții. În sfârşit, una peste alta, nu este un bilanţ defavorabil, ci, dimpotrivă, a fost un pas înainte, ca succes şi ca experienţă profesională.