Jucată în trei teatre – Teatrul Național Cluj-Napoca, Teatrul Tineretului Piatra Neamț și Teatrul Municipal din Ploiești – Timp în doi – își explică succesul, pe de-o parte, prin problemtica, prin tensiunea confruntărilor, iar pe de altă parte prin faptul că oferă două roluri de mare consistență. Cele trei spectacole, regizate la Cluj Napoca de Victor Tudor Popa, la Piatra Neamț de Emil Mandric și la Ploiești de Alexandru Tatos (ordinea e aceea a premierelor), dincolo de deosebirile de valoare și viziune dintre ele, confirmă, de altfel, ipoteza că personajele dețin în sine un rol mai important decât desfășurarea lor în intrigă, relațiile prin care se definesc sunt impuse, în spectacol, de opțiunea regizorului și în mai mică măsură de conflictul propriu-zis. (….)
Viziunea cea mai radicală de re-dimensionare a textului lui D.R.Popescu o propune Alexandru Tatos. Spectacolul Teatrului Municipal din Ploiești, ca premisă eseistică, se revendică într-o înțelegere originală a dramei ce intervine în viața cuplului (…) Spectacolul, jucat în decorul-metaforă a lui Vittorio Holtier (un mecanism scenic foarte rafinat, de o particulară exresivitate, și în care fantezia regizorală se desfășoară într-o libertate deplină) și interpretat de trei actori (Silvia Popovici, Corneliu Revent și Eusebiu Ștefănescu) care asigură peronajelor un puternic relief (cu o vibrație de adânci rezonanțe tragice în cazul Emiliei) este, fără îndoială, o dovadă de maturitate artistică pentru Alexandru Tatos.
(Ion Cocora, „Tribuna”, 31 martie 1977)

Spectacolul ploieștean este realizat de Alexandru Tatos în tonuri grave. Regizorul a ignorat latura caraghioasă, ridicolă, a existenței Emiliei, în speță, a visului ei, apăsând pedala dramatismului. Tânărul regizor a căutat o metaforă a întregului spectacol și a găsit-o, cu sprijinul scenografului Vittorio Holtier, în decorul alcătuit din mari cearșafuri albe, dispuse astfel că dau imaginea unui labirint de încăperi strâmte, fără ieșire, imaginea unui univers claustrat în care se consumă existența zbuciumată a Emiliei. Cu o evoluție monotonă prin unilateralitate, dar cu dramatism, Silvia Popovici interpretează o Emilie consumată, crispată, absentă, detașată de Silviu, îndeplinind în silă obligațiile casnice, o Emilie care-și trăiește intens visul arzător și zbuciumat. Silviu, Cornel Revent, nu e atât timid și nedibaci, cât absent, absorbit de treburile lui. Încercările de a întinde punți către Emilia sunt directe, abrupte. (…) Eusebiu Ștefănescu, la rândul său, e apăsat fante, șmecher bun să sucească capul fetelor…Visul, în rezolvarea lui Alexandru Tatos – delimitat de realitate cam naiv, prin aprinderea unor beculețe colorate – nu e un refugiu, ci o capcană. Silvia Popovici se aruncă cu voluptate în vis, îl trăiește intens și, tocmai de aceea, visul se dezvoltă în coșmar, prsonajele gonesc prin labirintul încăperilor clătinate, spulberate de un vifor pustiitor. Emilia nu vede topindu-se himera, ci o suprimă cu violență, cu furie, cu disperare. Momentul final este excelent realizat, cearșafurile albe au fost smulse, universul claustrat al Emiliei a dispărut, o clipă doar, o părere, umbra lui Horia străbate scena, dar imaginea e înghițită de întuneric și cei doi soți, regăsiți, împăcați, reechilibrați, stau imbrățișați pe maldărul de cearșafuri ca un troian de zăpadă, cătând să vadă viitorul.
(Virgil Munteanu, „Teatru”, nr. 1, ianuarie 1977)