Exemplar, momentul de istoria teatrului de marţi seară (…) „Nebunia lui Pantalone”după părerea mea a depăşit cu mult limitele „exemplificărilor”. Lăsând la o parte ideea unui generic poate inutil (de vreme ce piesa bătea moneda pe propriu-i generic), lăsând la o parte existenţa cam lăturalnică a publicului de pe platou, sentimentul general este că ne-am aflat în faţa unui spectacol deosebit, autoironic. Fără ostentaţia lucidităţii, crud dar nu cinic, dinamic, dar fără frenezia mişcării neostoite, plic de vervă şi de supleţe, un spectacol atât de inteligent încât părea de o duioasă naivitate. Câţiva dintre actori – da, într-adevăr actori de commedia dell’arte – nu ostenesc să ne vrăjească. Ei joacă nu numai cu glasul, aşa cum se întâmplă atât de des. Ei joacă – cer dispensă lingvistică! – ei joacă, da! cu picioarele, ceea ce – având în vedere tradiţia de imobiltate dezvoltată de un reperotiu scris nu pentru oameni, ci pentru statui – este, zic eu, o laudă supremă. Să laudăm deci această echipă pentru elocinţa cu care s-a mişcat, pentru încărcătura emoţională pe care a știut s-o dea gestului. S-o lăudăm pentru inventivitatea ei, pentru cum a citit textul, cum l-a frazat, cum l-a lăbărţat, l-a comprimat, l-a cântat, l-a morfolit, l-a bâlbâit, l-a sâsâit, l-a înflorat. Toţi, aproape toţi, au fost încântători. Marin Moraru a fost încântător în tiradele Doctorului, Mihai Pălădescu a fost încântător ca Pantalone, un Pantalone gângav cu creier de găină şi balamale neunse, încântători au fost Florian Pittiş – Arlechino de gumă şi de scânteie, Mariana Mihuţ – Colombină hoţomană şi fâşneaţă, Niki Wolcz – suavă madonă masculină, Dinică, cu ochiadele lui, cu zâmbetele lui pe diagonală. Jean Lorin Florescu a jucat în buna tradiţie a lui Miles gloriosus, Ileana Cernat şi Dan Tufaru au emanat un lirism acrişor şi graţios. Scenografia Doinei Levinţa a slujit cu talent ideea commediei dell’arte; echipa operatorilor (Edwiga Adelman, Constantin Lungu, Aurel Copos, Alexandru Condurache) a fost la înălţime.
Complicele şi autorul moral al tuturor celor spuse mai sus: regizorul Alexandru Tatos. Pe scurt, un spectacol sărbătoresc. (Ecaterina Oproiu, „Contemporanul”, 21 mai 1971)
Televiziunea ne-a precizat – prin emisiunea de teatru prezentată în cadrul ciclului de Istorie a teatrului universal şi prefaţată de către distinsul prof. dr. docent Ion Zamfirescu – de cine şi de ce anume se râdea în secolul al XVI–lea. Asemenea cetăţenilor Bolognei, Vincenzei sau Parisului de odinioară, am zâmbit la dulcile suferinţe ale lui Lelio sau ale Corallinei, am râs de peripeţiile căpitanului Spavento, am izbucnit în hohote urmărind „nebunia” lui Pantalone, şotiile puse la cale pe pielea stăpânilor de către Arlechino şi Colombina sau de către Brighella.
Regizorul Alexandru Tatos a încheiat această „farsă enormă”, sugerând subtil că alături de râs există şi lacrimă, alături de nebunie, cuminţenia, alături de şarlatanie, naivitatea, alături de peripeţie, contemplaţia cu extazul, alături de grotesc – presentimentul tragicului . Spectacolul commedia dell’arte al televiziunii s-a impus deopotrivă ca operă de serioasă, limpede, esenţializată reînviere a unei modalităţi spectaculare, dar şi ca o operă de subtilă interpretare a acesteia.
„Nebunia lui Pantalone“ de pe micul ecran a mai avut un mare merit: el ne-a dat posibiltatea de a-i vedea pe câţiva dintre actorii commediei dell’arte la nivelul exigenţelor specifice acesteia: cu „artă”, cu „meserie”, cu stăpânirea sigură a legilor genului; dar şi cu uşoară detaşare ironică pe care absenţa măştilor nu a făcut decât să o favorizeze. (Natalia Stancu, „Scânteia”, 24 mai 1971)
„Nebunia lui Pantalone” a avut tot ceea ce-i trebuia pentru a reda, în spirit contemporan, farmecul specific al personajelor şi situaţiilor care au determinat faima commediei dell’arte: ritm, vervă, dezinvolutură.(…) Pantalone et comp. au făcut o adevărată demonstraţie de virtuozitate, sub bagheta spirituală a tânărului regizor Alexandru Tatos. (Călin Căliman, „Munca”, 24 mai 1971)
… acolo unde improvizaţia se putea simţi ca la ea acasă – nu numai la propriu, dar şi la figurat – commedia dell’arte cucereşte fără rezerve performanţa artisticului; „citită” ca în vremurile ei de glorie, de o „imponderabilă” şi scânteietoare echipă de actori, adevăraţi maeştrii ai mişcării şi cuvântului. Ne-am amuzat sub semnul bunului gust şi am exclamat, încă o dată, „avem actori admirabili”. Iată selecţionata noastră comică: Florian Pittiş, Marin Moraru, Mihai Pălădescu, Mariana Mihuţ, Gheorghe Dinică, descurcând şi încurcând nodurile râsului în „Nebunia lui Pantalone “. Căpitanul echipei, tânărul regizor Alexandru Tatos. (Ileana Colomieț, „Săptămâna”, 28 mai 1971)
Momentul de umor din istoria teatrului universal – commedia dell’arte reconstiuită de tânărul scriitor şi regizor Alexandru Tatos – a fost, ţin s-o subliniez din capul locului, magistral. Cândva, o distracţie eminamente populară, o improvizaţie liberă în care râsul era solicitat mai ales de bastonade şi de glume pe gustul publicului de bâlci, commedia dell’arte a reînviat ca o formulă rafinată de teatru total. Acrobat, cântăreţ, clovn, mim, actorul care trece examenul farsei pregoldoniene nu mai are nimic de învăţat în meseria lui (…)
Spectacolul intitulat „Nebunia lui Pantalone“ a fost creat de la prima la ultima replică, de debutantul Alexandru Tatos. I s-a cerut, pare-se, un spectacol-lecţie, o simplă exemplificare a unei conferinţe şi, adunând laolaltă toate personajele genului de ilustrat, a imaginat o farsă perfect rotundă, cu un umor verbal atât de modern încât te duce cu gândul la Eugen Ionescu (cuvintele sunt tratate ca realităţi autonome, cu efect comic intrinsec) şi cu implicarea stilizată a întregului arsenal de gesturi făcute să stârnească râsul, caracteristice commediei dell’arte. Scurtimea aproape psihedelică a inserturilor care ne aminteau de publicul şi de „culisele“ commediei dell’arte, scena de scânduri grosolane, toate elementele de decor şi de costumaţie, imbinarea dintre replică şi mişcare au fost gândite cu minuţie de ceasornicar.
Rezultatul? Straşnic. Pentru că Alexandru Tatos a avut inspiraţia şi privilegiul de a se folosi de contribuţia unor comedieni de primă mână. Marin Moraru e formidabil oricând, dar mai cu seamă atunci când i se încredinţează un text care-i permite să mimeze perplexitatea faţă de ceea ce îi iese din gură. Mihai Pălădescu, Pantalone ridicol până la absurd sub zodia sau sub blana berbecului. Gheorghe Dinică, un Brighella escroc sută la sută, Jean Lorin Florescu, în chip de cavaler înfierbântat şi neînfricat, Florian Pittiş, născut parcă anume pentru commedia dell’arte, Nicolae Wolcz, având întipărită pe faţă o expresie impasibilă a la Buster Keaton, împreună cu totdeauna admirabila Mariana Mihuţ, au constituit o echipă de vis. Alexandru Tatos a avut noroc cu ei. Dar şi ei şi Televiziunea şi noi, telespectatorii, cu toţii am avut noroc cu Alexandru Tatos. N-aş şti să spun cum ne-a plăcut mai mult: ca scenarist (de fapt comediograf) sau ca regizor. În ambele ipostaze a debutat cu strălucire. (Felicia Antip, „Flacăra”, 29 mai 1971)
Marți, 18 mai, în ciclul „Momente din istoria teatrului universal”, regizorul Alexandru Tatos prezintă un spectacol commedia dell’arte. O explozie de mişcare scenică, în cel mai autentic spirit al genului aşa cum ne-am imaginat-o întotdeauna, cu clovnerii şi acrobaţii, cu improvizaţiile caracteristice, cu bastonade, tumbe, palme, picioare în fund, dans, cântec, cu multă vervă, cu jovialitate şi bucurie a jocului. În plus, nota amar-lirică din final, o permanentă comunicare cu publicul, regizat şi el, schimbări de planuri semnificative între scenă şi culise. Şi o distribuţie excepţională, din care trebuie neapărat să notăm compoziţia studiată şi sarcastică a lui Mihai Pălădescu, expresivitatea lui Marin Moraru, lirismul ironic şi subtil al lui Nicolae Wolcz, dinamismul lui Gheorghe Dinică, supleţea şi rafinamentul de mişcare ale lui Jean Lorin Florescu sau Dan Tufaru, culoarea specială dată rolurilor feminine de Mariana Mihuţ şi Ileana Cernat. Cu un montaj cinematografic mai alert, ritmul spectacolului ar fi fost mai evident… Oricum, însă, spectacolul de debut la televiziune al tânărului regizor poate fi considerat un succes. (Dumitru Solomon, „Teatru”, nr. 6, iunie 1971)